Gabriel Liiceanu – Isus al meu (1)

Cred că orice cititor care vede o carte cu acest titlu – Isus al meu – se întreabă ce-o fi însemnând „al meu”. Un prieten, de pildă, auzind la ce lucrez, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Ei, bine că te-ai împroprietărit și cu Isus!” (De-asta nu e bine să vorbești despre ce scrii!) Cuvintele lui mi-au slăbit încrederea în îndreptățirea mea de a „ataca” o asemenea temă. Erau oare lecturile mele și experiența mea de viață suficiente pentru a-mi permite să mă avânt pe acest drum? Aveam prieteni care citiseră rafturi întregi de teologie. Unii dormeau cu Patericul sub pernă, alții, de cum ne întâlneam, îmi citau din autorii Filocaliilor. Mă bântuiau, de asemenea, lecturile lui Cioran, care petrecuse ani buni în tinerețe în compania vieților și scrierilor unor mari sfinte occidentale. Ce pietate – care le desprinde parcă din specia noastră – aveau toate! Ce nume ireale, „cu parfum transcendent”: Mechtild de Magdeburg, Mezzi Sidwibrin (dominicana din Töss), Angela de Foligno, Diodata degli Adimari, Diana d´Andalo, Dorotea de Montau, Magdalena de Pazzi, Sfânta Adelgunda…

Prietenii mei aveau la îndemână un vehicul teologic în care se puteau urca oricând, aveau credință, sau convingeri obținute pe o cale sau alta – toate întemeiate pe un subînțeles de care nu simțiseră niciodată nevoia să se îndoiască. Eu, în schimb, nu aveam decât dorința de a chestiona, de a mărturisi, de a ajunge la rădăcina unui credo care, pentru o grămadă de oameni, se impunea de la sine. Nu era cam puțin? În fond de ce voiam să ies din cortegiul lui „trebuie”, „se cuvine” și al unei forme de evlavie care-și dobândise de secole prestigiul?

Punându-mi aceste întrebări, m-am apropiat cu sfială de proiectul intitulat „Isus al meu”, ale cărui rădăcini le bănuiam ascunse în mine undeva, în adânc. Ori de câte ori împărtășeam cuiva gândul de a scrie cartea, simțeam nevoia să-mi cer imediat scuze și să mă justific cumva.

La un moment dat, ca să nu port povara de unul singur, mi-a venit ideea – începuse la editura Humanitas moda „volumelor colective” – să propun mai multor minți luminate să participe la un volum cu titlul acesta. Mare mi-a fost mirarea să constat că ideea mea nu a avut nici un ecou. Adică cum „Isus al meu”? E atât de mult „al nostru” și atât de bine fixat în rama tradiției! Titlul pe care-l propusesem părea o contradicție în termeni. Ce voiam să aud, în fond? Cum se declină pe mai multe voci credința? Sau cum e denunțată, de cei care fac alergie la auzul cuvântului „religie”, o fumisterie?

Am început, așadar, de unul singur. În locul unui „volum colectiv”, mi-am zis, voi încerca să scriu un „volum personal”. Unul neîncadrabil. Unul care ar refuza eticheta. Unul prin care n-aș fi dorit să contest credința nimănui și din care, oricum, urma să rezulte că-i invidiez pe cei ce aveau darul neclintit al credinței de care eu nu mă făcusem vrednic.

Gabriel Liiceanu

Isus al meu

Humanitas 2020

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc. Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii.

„Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.“ – GABRIEL LIICEANU

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile(2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice.Exerciții de umor criptic (2019).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *