Străduța îngustă l-a scos pe Adam direct în Piața Neagră. Primul pas l-a făcut cu teamă, trecea de la o stare la alta, îi era frică să nu-și piardă forma, numele, obiceiurile, angoasele, iubirile. Fiind noapte umbrele existau și ele cu discreție. Cerul plin de stele era mult prea departe ca să arunce o lumină puternică, doar o sugera și se comporta ca un imens panou electric cu defecțiuni, se minuna și el de stelele dispărute de multă vreme care încă mai trimiteau lumina pe pământ.
Gândurile îl năpădesc pe Adam care se adâncește cu fiecare pas în Piața Neagră. Vitrinele magazinelor sunt slab luminate și au un decor sărăcăcios. Abia atinse de raze violet, albastre și verzui, câteva obiecte a căror identitate poate fi oricând pusă sub semnul întrebării se cufundă în vaga lor inutilitate. Adam se oprește în fața uneia dintre ele și își alege în minte câteva piese de mobilier potrivite pentru noua lui locuință. Stă de câteva luni în clădirea aceea care se vede dacă privești de unde stau eu acum în partea stângă a Pieței Negre, cu fața la Turnul cu Ceas.
Ziuă nu mai există de multă vreme, să fi trecut cam zece ani de când soarele s-a stins pur și simplu. Tot orașul stă cufundat într-o semibeznă făcând din Piața Neagră, polul extrem al întunericului. Un muzeu al Luminii e situat în partea dreaptă a pieței și acesta e marea realizare a noii conduceri a orașului. La final de săptămână cozile la Muzeul Luminii sunt interminabile, făcând senzația întunericului și mai acută. Muzeul are coloane impunătoare la intrare și în măreția lui seamănă cu un templu grecesc, construit, însă, la o scară megalitică. Oamenii par niște furnici disciplinate, înșirate cu răbdare, așteptând ceasul miraculos în care au parte de mângâierea razelor unui soare artificial. Orbii nu sunt primiți, lor le e refuzată experiența, se presupune că oricum fac ce vor în muzeul lor imaginar. Cum e să nu poți vedea? Cu capul plecat, lovind tacticos cu bastoanele albe în dalele negre ale întunericului veșnic de afară. Lumina locuiește în mintea lor, e o ceață albă. Orbii coboară triști și resemnați treptele Muzeului Luminii după ce încearcă, cu aceeași speranță de fiecare dată, să fie acceptați. Cine știe, poate că odată…
Casele de bilete sunt niște gherete automate care scanează fețele, apoi procesează datele, cer banii și scot bilete lungi și unduitoare ca niște șerpi de apă dulce. De fapt, sunt niște cordele din cauciuc cu care unii își pot curma zilele după vizita ghidată în Muzeul Luminii. Alegerea e a lor. Alții, când termină turul, fac din ele bice cu care șfichiuiesc întunericul de afară, cu obidă, cu îndârjire, apăsat. Matias, cel mai bătrân orb al orașului, încearcă și el de mult să păcălească vigilența caselor de bilete automate. Ziua nu s-a încheiat. Încă se mai ține cont de împărțeala vremii de dinainte de Marea Înnoptare. La ora zece a serii e aceeași beznă ca în zorii negri ai zilei. Adam a hotărât să se așeze la coada care azi întrece orice măsură. La ce bun să vezi lumina dacă a devenit doar o iluzie? se gândește el în timp ce se așază la rând. Doar o clipă în bezna universului. Coada înaintează încet, iar Adam are suficient timp să observe chipurile celor refuzați, să audă zgomotele nervoase sau resemnate ale bastoanelor albe sau pur și simplu tânguirile celor ce coboară de pe această Golgota a luminii. Unii trec pe lângă Adam ștergându-i umărul, alții o iau în diagonală căzând pe scări și rostogolindu-se ca într-un hău. Adam simte că trăiește ca și cum. E un sentiment care l-a cuprins de ceva vreme și căruia nu-i poate găsi o explicație. Asta nu-i viață, cugetă el stând la coadă. Ba e viață, e singura viață, îi răspunde din străfundurile conștiinței lui o voce.
Dinspre casa de bilete nr. 30 se aude o muzică ciudată ce aduce a vals tărăgănat și fals. Un anunț laconic transmite la difuzor că acea casă se închide pentru totdeauna. Ce straniu! Își încheie existența monotonă într-o notă amară. Adam stă la coada ce duce spre casa de bilete nr. 28. Din șirul ce se îndreaptă spre casa nr. 27 îi zâmbește o fată îmbrăcată într-o rochie vaporoasă cu model delicat de cireșe pe fond alb. Deși e noapte, e destul de cald, chiar neobișnuit de cald pentru acest timp al anului. În vara cosmică, adierile sunt mereu mai blânde și trilurile de păsări adormite sunt moi și plăcute auzului. Șaizeci de cireșe sunt pe rochia mea, s-a auzit vocea cristalină a fetei. Se adresa lui Adam, iar distanța transforma vocea suavă făcând-o să pară solemnă ca a unei vestale. O să dorm la hotel în noaptea asta, se gândește Adam, lăsându-și privirea să o întâlnească pentru o secundă pe a ei. Hotelul lui preferat se vede de la coadă. E slab luminat, economisește electricitate, ca mai toate clădirile. Leduri de toate culorile scaldă clădirea într-o orgă mohorâtă și lâncedă. Lui Adam îi place să fugă de acasă din când în când și, deși nu-l pândește nimeni să vină înapoi, își creează această iluzie a neliniștii așteptării. Îi place la nebunie. Îi dă un sens. Acum, fata cu cireșele ei îi cam tulbură planurile.
Un țipăt sfâșie cerul. De la casa de bilete nr. 28 se aude un strigăt disperat ce se repetă la intervale scurte. Mașinăria de bilete scoate fum, tremură din toate încheieturile și șuieră cuvinte obscene, apoi râde isteric. Nefericitul care abia ajunsese în față urlă. Casa se închide râzând în hohote. Toată coada e invitată să se mute la casa nr. 27. O pierd, se gândește Adam. Deja nu o mai văd. Deja e o amintire. Urma cozii semăna cu cea a Hidrei din Lerna și se mistuia în vasta beznă a pieței. O străfulgerare a rochiei ei albe cu cireșe îi vizitează mintea lui Adam. E pe undeva pe acolo, poate că a o sută optzecea la rând, stă cuminte și zâmbește cu speranță. O să dorm la hotel în noaptea asta, își mai zice încă o dată Adam. După ce ies de la Muzeu, mă duc agale spre hotelul meu preferat, cer o cameră spațioasă, bine luminată, și o sticlă de șampanie într-o frapieră cu gheață. De obicei, și știu asta pentru că am stat și eu o dată acolo, personalul hotelului e foarte amabil și încearcă să împlinească toate dorințele, multe, puține câte sunt, ale locatarilor săi. Camera în care am locuit atunci avea geamuri mari ce dădeau spre Piața Neagră, baia era destul de mică, dar găseai în ea cele mai moi prosoape și halate. Cina am cerut-o în cameră și atunci mi-a fost dat să văd o frântură din măreția acestei lumi. Peste o față de masă albă trona un platou imens din argint, iar pe el fumega încă un păun la cuptor. Penele lui colorate străluceau și foșneau în mișcarea curenților de aer. Gâtlejul său frumos era arcuit și supus. Era magnifică imaginea. Se mănâncă această carne de păun, el s-a adaptat cel mai bine la lumea noastră fără lumină, pentru că știe să capteze razele lunii. La finalul mesei am plecat din cameră și m-am așezat pe terasa a hotelului ca să privesc cerul.
Adam mai are puțin până la casa de bilete. Mașinăria e foarte veselă azi și scoate sunete simpatice, uneori și câte un cântecel. Oamenii sunt și ei mai binedispuși. Când i-a venit rândul, lui Adam chiar i-a părut rău pentru o clipă, însă, când s-a văzut cu biletul în mână, și-a revenit și a pornit spre intrarea nr. 4, cum era indicat pe bucata de carton. Acolo îl așteptau un grup de vreo cincisprezece oameni și un ghid care le-a înmânat ochelari de soare. Porțile mari argintii se vor deschide în câteva minute. Adam își aprinde o țigară. Lumina ei și fumul subțire îl liniștesc. Privește în josul scărilor, poate că o să fie norocos s-o zărească pe fata cu cireșe pe fond alb. Nici urmă de fată. O muzică pompoasă anunță deschiderea porților și o lumină orbitoare iese din interiorul impunător al Muzeului. Micul grup și ghidul așteaptă cu nerăbdare începutul vizitei. Raze groase sau mai subțiri de lumină îi călăuzesc spre un hol uriaș, holul Soarelui. O gaură imensă în plafon lasă lumina unui soare artificial să inunde toate cotloanele. Cu ochelarii ăștia imenși la ochi parcă sunt un grup de pensionari bogați și excentrici care vizitează Caraibele. Prima încăpere a muzeului adăpostește vitrine largi cu povești ilustrate despre Soarele care într-o zi s-a stins. E consemnată ziua aceea cu multe amănunte și toate mărturiile stau scrise în caiete mari. Sunt păreri ale oamenilor simpli, justificări ale oamenilor de știință, fantezii literare, viziuni metafizice, desene, incantații vrăjitorești, meditații ale călugărilor, presupuneri ale copiilor și multe alte chestii. Toate duc spre aceeași idee: nu știm de ce s-a stins Soarele într-o bună zi, așa, pur și simplu, fără vreun motiv întemeiat. Și totuși viața a fost posibilă și fără el. Înseamnă că mai e ceva și în altă parte, o altă energie.
La un moment dat ghidul bate din palme și cheamă grupul să se apropie de un acvariu imens în care înoată doi delfini albaștri care dansează cu razele soarelui pătrunse în apa sărată. Adam își apropie obrazul de sticla groasă și se lasă mângâiat de lumina jucăușă. Își aduce aminte de plajele din copilărie când simțea că se topește de căldură și căuta un loc răcoros la umbra unui platan bătrân. Un pahar cu apă rece pe fundul căruia se prinseseră câteva fire de nisip era tot ce își dorea. Dădea apa pe gât atât de repede și mai cerea unul cu apă și mai rece, desigur sub privirile mustrătoare ale mamei. Apoi se ducea într-un golf înconjurat de stânci mărețe și privea cerul alb de atâta lumină. Inima îi bătea puternic în pieptul lui mic și nimic nu putea aduce în viața lui mai mare fericire. Cu anii fericirea aceea s-a mai estompat sau a fost mai greu de atins. Acum Adam e resemnat. Nici vesel, nici trist, nici lipsit de speranță, nici prea entuziast. Sunt la jumătatea vieții, se gândește el adesea. Aici așa e. Nici prea bine, nici prea rău. Apoi vine căderea. Dacă nu sunt atent. Să nu mă las pradă disperării și inutilității. Mda…
Urmează vizita în sala culorilor. Pe plafon e un curcubeu imens făcut din lumini intersectate cu măiestrie. O femeie din grup nu-și poate abține un țipăt scurt. Ceilalți se uită cu gura căscată la minunea de deasupra lor. Un băiețel de vreo zece ani dă nedumerit din umeri și continuă apoi să joace un joc pe o tabletă electronică, nu văzuse lumina adevărată niciodată, pentru el e doar un simplu exponat prăfuit. Prin camera îngerilor ghidul trece destul de repede pentru ca oamenii să nu-i pună prea multe întrebări despre religie sau despre justiția divină. În bezna în care locuiesc cu toții nu e loc pentru preocupări metafizice. Camera florilor, fructelor și albinelor e scăldată într-o lumină blândă și miroase a mosc, miere și ambră. Ghidul îi lasă pe vizitatori să se odihnească pe niște perne mari așezate pe podeaua care imită o pajiște cu flori de câmp. O muzică în surdină încântă urechile și o stare de lenevie îi cuprinde pe toți. Să nu adoarmă… Se gândiseră muzeografii la toate. Un clopoțel cristalin îi scoate pe toți din letargie și îi invită să se îndrepte spre ieșirea din muzeu. Câțiva bineînțeles că nu se lasă duși și caută toate tertipurile să mai lungească vizita. Imposibil. În spatele lor apar imediat niște gardieni masivi care îi împing cu privirea lor aspră. Pe alții mai încăpățânați îi îmbrâncesc sau chiar îi iau la pumni.
O să-mi iau o cameră mică la hotel și cred că voi rămâne trei zile, poate că fata cu cireșe va veni acolo pentru cine știe ce motiv, se gândește Adam în timp ce coboară scările muzeului. Se freacă la ochi, simte ceva ascuțit care îl deranjează. Când a ieșit din camera soarelui, a simțit pentru prima oară senzația asta, la început ușor neplăcută apoi dureroasă. A luat-o mai repejor spre hotel, poate că o să găsească un medic printre cei cazați acolo, să-i sugereze ce să facă. Sigur o compresă o să rezolve neplăcerea.
La hotel mai era doar o cameră disponibilă. Ce chestie! Mai au oamenii chef de vilegiatură sau de nopți romantice? Așa se pare… Adam întinde actul său de identitate recepționerului care îl privește circumspect. Aveți ochii roșii, domnule, i se adresează el politicos. Da, bănuiesc, nu am avut la dispoziție o oglindă să mă văd…, vă cred…, răspunde calm Adam. Nu cumva, continuă el, e cazată aici și o domnișoară cu o rochie albă cu cireșe? Recepționerul îl privește cu răceală. O asemenea informație nu poate da, nu se cade, nu e de rangul lor, hotelul își respectă clienții. Adam ia cheia și urcă la ultimul etaj al clădirii unde intră în camera lui mică de mansardă. Se întinde pe pat. Ochii îi ard. Se freacă la ochi. Apoi se duce spre baia minusculă și lasă apa rece să curgă. Se spală pe ochi și simte că durerea îi mai trece. Apoi, așa îmbrăcat, se aruncă pe pat iar și adoarme.
Îl trezește o lumină cețoasă și o voce blândă care-l gâdilă pe nas. Peste ochii lui dureroși simte o mână ușoară cum trece ca un pansament umed cu ceva calmant. Adam se apucă să pipăie persoana de lângă el și în mâinile lui tremurânde cuprinde o rochie sau ceva vaporos. Aerul miroase a cireșe și în palmele lui a rămas o carne moale zemoasă și aromată care se scurge răcoroasă până la articulația cotului.
Desen de ALINA GHERASIM
