Unele cărți de poezie acționează asupra cititorului într-un mod ciudat. În 2018, la apariție, am citit Tehnici de camuflaj fără să pot scrie un rând. Inhibiție la critică. Am reluat-o, apoi, de câteva ori, în același registru, al unei neverosimile neputințe. Acum, în era COVID-19, cartea de poezie scrisă de Robert Șerban, apărută la Editura Tracus Arte, se deschide, pentru mine, cu totul altfel.
Ștanța din argint viu pare să anticipeze ceea ce trăim cu toții actualmente. Singurătatea și frica, provocate de raportarea la o entitate pe care n-o înțelegem, sunt atât de evidente, încât: ”cu fiecare pas făcut/ a urcat în tine/ încet/ încet/ ca mercurul/ singurătatea// înainte/ înapoi/ nimeni/ absolut nimeni” (p. 22). Și străzile pe care ieșim cu măști pe față, camuflați și impersonali, străzile în care nu ne mai salutăm ca ieri, vorbim puțin și ne retragem în visul unui mâine ipotetic, devin decoruri ale unei povești care se scrie în spatele ușilor închise, în izolare. Și poemul următor, Blitzkrieg, e din aceeași substanță. Ne vorbește, parcă, despre o stare care ne este binecunoscută, acum, mai mult ca oricând, tuturor. Alegem să ieșim din casă? Alegem viața sau biletul la teatru? Răspunsul e în poemul de mai jos:
”a avut de ales
între o moarte instantanee
și o după-amiază la teatru
a învins
oarecum firesc
curiozitatea” (p. 23)
Robert Șerban se abate doar în aparență de la ceea ce a constituit, în ultimele sale două volume de poezie (Moartea parafină, Cartea Românească, 2010; Puțin sub linie, Cartea Românească, 2015), semantica morții. Și aici, în Tehnici de camuflaj, suntem părtași tot la o scanare a bătăilor incongruente ale inimii, la efortul de menținere în albia vitalității. Discursul își derulează tonalitățile, asonanțele și disonanțele (eu nu le-am perceput, dar probabil că ele există, ca umbrele, lipite de text) între aripa vieții și aripa morții, în cumpănă, mereu. Aș adăuga și antologia ascuns în transparență, pe care Robert Șerban o scoate împreună cu artistul plastic Pavel Vereș (Editura Polirom, 2017), o carte-obiect, complexă, sudată în spectrul unei religiozități țesute în jurul ideii de familie. O carte extrem de bine orchestrată, în care asistăm la o reunire a tuturor tehnicilor încercate, până acum, de poet.
Dacă n-ar fi subțire și ușoară ca pana unei păsări care călătorește prin lume, Tehnici de camuflaj, ultima carte de poezie publicată de Robert Șerban, la Editura Tracus Arte, ar fi, cu siguranță, un mini-tratat ori un manual în toată regula despre cum se supraviețuiește pe timp de război. De fapt, poetul, jurnalist cu prezență constantă în viața literară din țară, transmite de pe fronturile vieții, cu, de cele mai multe ori, impact puternic, neamortizat, asupra cititorului. Instrumentul de captare a clipei e stiloul sau tastatura computerului. Poezia de azi e încleștare. E introspecție. E stop-cadru în zariștea morții. E și refuz al morții. E și paradoxală ancorare în retorica unui act sinucigaș.
NOTE DE RĂZBOI (LĂUNTRIC). Ceea ce pare a fi nou în scriitura sa este modul în care își privește și definește cu țintă, rece, asemenea unui călugăr budist, scrisul. Poezia de acum e și autoreferențială, metatextuală. Autoscopie. Față și revers. E discurs despre poezia lui Robert Șerban. E 2 în 1. E text poetic și metatext. Toate cuvintele pe care criticul literar le-ar folosi pentru a defini acest volum sunt acolo, camuflate sau clar afișate-n text, ca o notă de război, păstrată printre alte lucruri de-ale soldatului, în ranița lui. Poetul participă la război, e cel care scrie istoria, fiind, în același timp, și corespondent de război, un fin observator al câmpului de luptă. Transcrie ceea ce vede, ceea ce aude, ceea ce simte. Nu trișează. Poezia sa înaintează ca un blindat prin câmpul existenței. E cu strat antiglonț. Are fermitate. Are inimă care pulsează în miezul cuvintelor. Această capacitate de a se autodefini funcționează la pachet cu instinctul de a renunța la texte care ar putea să împovăreze mesajul, să-l obscurizeze.
”EFECTUL DE PIRAMIDĂ”. Urmez ce spune poetul: ”citesc cărțile de poezie/ de la sfârșit către început// o mumie caută să iasă/ din piramidă/ chiar prin vârful ei” (p. 75). Încep cu ultimul poem, Veche, nesigură, și observ că e dovada cea mai clară că poetul a ajuns la faza în care străvede printre rândurile poemelor sale. E clarvăzător. Coborârea pe scara poemului, vers după vers, asemănătoare cu coborârea pe o pantă abruptă, se termină prin gestul ultim, al consumării în logica punctului. Se anunță, de fapt, prin aceasta, revenirea la altceva. Ne lasă pe noi să ghicim continuarea. Punct și de la capăt.
Aproape fiecare poem pune pe gânduri. Caracterul profund aforistic, al celor mai multe dintre acestea, goliciunea stilistică, acea simplitate discursivă, pomenită de Octavian Soviany, în cuvântul însoțitor, de pe coperta a patra, despovărarea de balastul cuvintelor supralicitate, acea formă care bate precum un clopot în zilele de duminică, apropie acest gen poetic de tabletă. Și nu pot să nu menționez cum Geo Bogza, la sfârșitul vieții, își însoțea cu desene textele scurte și simple. Ceva mă face să cred că fiecare text din acest volum își are, pe margine, desenul în creion, schița, în toată simplitatea ei.
RAPORT. Poezia denotativă, cu centrare, adesea, pe autobiografic, e un șir de lucruri bifate. O listă. Și mai e cinismul cu care străpunge nimicul dintre cuvinte, și degajarea cu care pare că înaintează, acea lejeritate în a nu abandona calea. Toate împung în singurătatea poetului. Sunt ca piunezele prinse-n tabloul cu bilețele albe, negre, de pe acel perete iluzoriu al inspirației. În această stilistică a prinderii de viață, cu instrumente ascuțite, unul dintre cele mai seci poeme, sticlos și glacial, ca un sloi de gheață, e Raport: ”mă gândesc la fericire/ ca la un cui/ cu care poți/ să prinzi/ să îmbini/ să ții/ să agăți/ să fixezi// mă gândesc la mine/ încleștat” (p. 53).
Înspăimântătoarea poveste de dragoste e un autoportret al autorului, e strigătul său, e nevoia de a vedea dincolo de prezent, în regim cumva religios, ca o pocăință, ca o spovedanie în fața cititorului. Versurile-s legate tot de moarte, cu fire subțiri, ca cele din pânza păianjenului: ”din mine nu va mai rămâne/ decât o impresie un zvon o bârfă o bănuială/ o mână de cuvinte” (p. 30). Personaj secundar e tot un autoportret, o eboșă, în regim antinomic, capsat în distihuri: ”pe cât sunt de vesel/ pe-atât de trist// mărul vrăjitoarei/ din Albă ca Zăpada” (p. 67).
ASONANȚĂ. Repetare a unei vocale accentuate. Termen din prozodie. Rimă imperfectă. Sonoritățile vieții și ale morții, balansul mut între poli: ”clopotul morții/ și/ clopotul sărbătoririi/ sunt aceleași/ dar/ niciodată/ nu bat/ la fel” (p. 61).
Pasul 1: jucăria. Poemul Jucăria pare o secvență decupată dintr-un final de film.
”am cunoscut un om
care a fost fulgerat
în mijlocul câmpului
nu doar că n-a căzut din picioare
ci a continuat să meargă
legat cu fulgerul de cer
ca o jucărie teleghidată
i-am spus neîncrezător că
Dumnezeu e mare
mi-a răspuns surâzând că
Dumnezeu e copil”
Pasul 2: dorul. În 2006, Robert Șerban publica, la Editura Cartea Românească, volumul de poezie Cinema la mine-acasă. Unul dintre poeme, Ce rămâne din viață, este emblematic, un fel de text prin care putem decodifica întreaga sa poetică. Un poem sursă, permutabil, o ars poetica. Cititorii fideli știu că face parte din recuzita de aur a scriitorului.
”oamenii sunt convinşi
că în poezii nu se întâmplă nimic
că ele ar trebui citite
după moarte
când e bine să nu mai ai pofte
idei
oamenii nu deschid cărţi subţiri
iar dacă o fac
observă imediat că înăuntru sunt
puţine cuvinte pe rând
puţine cuvinte pe pagină
în rest
alb mult alb
şi le închid repede
fără să le spună nimeni
oamenii ştiu însă că
poezia este ceea ce rămâne din viaţă
după ce o trăieşti” (p. 10)
Pasul 3: harachíri. Ce rămâne pare corespondentul său din volumul actual: ”dorul de copiii mei/ mă spintecă de sus până jos// din mine ies atunci/ amintirile visele furia tristețea/ iese toată viața// doar dragostea mai rămâne/ fiindcă pe ea/ n-o vede nimeni” (p. 77). Analiza propriei vieți și, prin extensie, a propriei poezii se transformă în act ultimativ, necesar, de extirpare a vibrațiilor sufletești. Corpul poeziei e spintecat. Se elimină măruntaiele. Se excavează până la osul literei. Ceea ce rămâne, restul, e tehnică de camuflaj.
Pasul 4: tristețea. Metafora păianjenului, din Planul C, e despre tristețe, mecanism insuficient, care se-ntinde peste poezie, borangic străveziu, țesut fumigen, în relație de convergență cu semantica morții: ”tristețea n-ajunge/ e migăloasă/ ca un păianjen ce țese pânză/ fără să vâneze nimic cu ea/ fără s-atace când în fire se-ncurcă vreo gâză” (p. 25).
EKG. Revin. Fiecare poem e o subtilă modalitate de camuflare. Termeni ai exactității ne leagă de semantica morții. (A izolării pe un teritoriu din care nimeni nu se mai întoarce.) Definițiile acestora dau seama despre semantismul generic, denotativ. Poemul Scurte călătorii e țintuit în termenul sicrie, ordonat în combinații binare. Un du-te vino pe marginea sensului opus, ca la jocul de cărți, uneori. Determinanții unei textualizări pe verticală (goale, pline, ușoare, grele, înainte, înapoi) nici nu mai contează. Ideea de sicriu e autosuficientă. (Și ne conectează, iarăși, la prezentul frapant.) Robert Șerban își acompaniază poemele cu mantia spațiului alb, ordonator de viață și de moarte. E cazul poemului fără titlu, de la pagina 15, o pană ce cade lent peste porii deschiși ai paginii. Versul secund, o constatare banală, o exclamație în stereotipie, ar putea fi plasat oriunde. Ubicuitatea sa înfioară. Spațiul său de manifestare rezonează cu întreaga poezie a lumii, simplu, repetitiv, ca un ecou:
”s-a lăsat ceața
ce mică e lumea”
