Sărbătoarea pascală anterioară anului 2020 (II). Reminiscențe ale tradiției: repere etnologice pentru Paștele tradițional

Argument: Pandemia declanșată de coronavirus, al cărei vârf se pare că va coincide cu sărbătoarea pascală a anului 2020, a generat mutații majore nu doar în

comportamentul social contemporan, ci și în asumarea sărbătorii.

Pentru prima dată, Paștele / Paștile se petrec cu restricții sociale, culturale, sanitare și,

mai ales, Învierea este trăită înafara bisericii; pentru antropologia culturală,

acest nou tip de sărbătoare, „sărbătoarea în pandemie” va reclama studii aprofundate,

care vor conduce, probabil, la concluzia că anul 2020 marchează un prag

între un tip de sărbătoare ante-covid și un alt tip, post-covid.

Am redat mai jos câteva valori, simboluri, tradiții și asumări ale sărbătorii pascale,

așa cum au fost ele trăite înainte de anul 2020, pentru a avea un termen

de comparație pentru o primă analiză a sărbătorii pascale din acest an.

 

Așadar, câteva reminiscențe ale tradiției – repere etnologice pentru Paștele tradițional:

  • mielul pascal și sacrificul său simbolic erau axa ce unea religia și credința cu tradiția și sărbătorescul: „Identificat simbolic cu Isus Hristos în Noul Testament, mielul tăiat la sărbătoarea Paștelui reactualizează anual în mod simbolic moartea lui Isus”[1]. De aceea, mielul, imaginea lui Hristos, se ducea, în satul vechi, la biserică, pentru a fi sfinţit de preot; conotaţiile pietale sunt dublate de valenţe magico-rituale: se spune că cine nu mănâncă miel la Paşti, nu va avea noroc în acel an. Dar, în ultimii ani, laptele de capră a fost intens promovat, luându-se mult în discuție proprietățile sale curative, terapeutice, nutritive și ecologice; ca urmare, efectivul de capre a crescut mult în satele sălăjene și, în unele locuri, mielul de Paști a fost înlocuit cu… iedul de Paști; sacrificiul ritual al mielului pascal a fost negat, așadar, în favoarea unui sacrificiu fără nimic ritual, doar pe c onsiderente nutriționiste (are colesterol mai puțin etc)
  • pasca (colacul de Paşti), la fel ca și prescura (făcută înaintea sărbătorii și după, în Duminica Tomii), respectau un cod al purităţii prin care cei care o consumau erau consacrați religios; pasca se frământă şi se coace de femei ce performează anterior scenarii de curăţenie rituală, atât fizică (spălat, pieptănat, îmbrăcat), cât şi spirituală (semnul crucii este replicat succesiv, peste făină, aluat, masă, cuptor) iar pasca se face numai din făină albă, cernută prin sită curată şi deasă; astăzi, pasca și prescura au devenit produse de patiserie și se fac în brutăriile care s-au deschis în mediul rural urbanizat; mărturiile femeilor cu care am stat de vorbă, dublate de un dat din umeri dubitativ, spun că, în unele locuri, se folosește, totuși, la brutărie, un prescurnicer sfințit cu care se ștampilează ritual prescura și parastasul, iar în alte locuri, că patroana brutăriei le spune femeilor care frământă aluatul ritual să nu aibă relații cu bărbații lor în noaptea dinaintea intrării în tură la brutărie
  • ouăle vopsite nu mai conservă nimic nici din simbolistica arhetipală a oului (oul fiind un element cu valoare de arhetip în contextul mentalitar al regenerării și fecundității), nici din cadrul ritual al vopsirii lor (în Vinerea Mare), nici din coloranții naturali folosiți odinioară (Fierbeam ouăle cu coji de ceapă, cu cojile alea de ceapă roșie. Erau tare frumoase așe, roșii cătă galbăn. Când erau gata, le unjeam cu clisă, să fie lucioase și le puneam într-on vas și puneam pospan verde su ele[2]). Altădată, cojile ouălor roşii se puneau în apa cu care se spălau fetele pe faţă, să fie frumoase şi roşii în obraji, se aruncau în curte şi grădină, pentru belşug şi rod, se foloseau în scenariile de magie erotică, pentru legarea sau dezlegarea cuplurilor sau în cele de magie premaritală, pentru aflarea alesului şi grăbirea căsătoriei; acum, ni se relatează în media, anual, rapoartele instituțiilor care au în grijă sănătatea cetățeanului referitoare la substanțele chimice din coloranții care riscă să contamineze albușul ouălor vopsite din supermarketuri
  • ciocnitul ouălor de Paști valorifica, în satul tradițional, simbolul regenerator al oului, marcat de data aceasta și religios, prin vopsirea cu culoarea roșie similară sângelui cristic, și, pe de altă parte, aducea în prim plan acțiunea magico-rituală a ciocnitului: Prima dată ciocneau ouăle atunci când veneau de la beserică, de la Înviere. Atunci tătă lumea ciocnea ouă din alea sfințite. Da fierbeam multe ouă, că deja înainte de Paști era primăvara și începeau a să oua galițele și aveam, mulțămăsc lui Dumnezău. Vopseam multe ouă că așe era rându că dădeai ou la tăți care îți intrau în casă la Paști și zâceau: – Cristos a înviat!. Tu zâceai – Adevărat a înviat! și le dădeai on uou. No, după aceie, să dădeau pă cioacă pruncii, ciocăneau ouăle între ei, tare bine să distrau[3]

Amintim, pentru performarea locală a sărbătorii pascale, care s-a transformat într-un anual subiect de presă, amplificarea obiceiului de ciocnire rituală a ouălor dar care, acum, și-a pierdut total dimensiunea rituală și a augumentat-o masiv pe cea spectaculară: ne referim la obiceiul așa – zis tradițional, din satul Rus, mult mediatizat în ultimii ani. „Ciocota” de aici i-a făcut pe „ciocotarii” din sat celebri, dar apartenența obiceiului, în formula sa actuală, la tradițiile populare sălăjene este discutabilă; în lipsa unor studii în zonă, ne raportăm la mărturiile localnicilor, oferite ziariștilor, potrivit cărora obiceiul este vechi de 150 de ani și constă într-un concurs amplu de ciocnit ouă în prima zi de Paște, fiecare participant – și ni se spune că participă tot satul – ducând cu sine până la 50 de ouă vopsite, pregătite pentru ciocnit, ajungându-se astfel, potrivit surselor mediatice, până la spargerea a 2000 de ouă….; concursul este dotat cu premii și s-a constituit, în ultimii ani, ca o „tradiție locală, unică în țară”, ce activează componenta de agro-turism local. Ciocota din 2014 va rămâne, probabil, un reper în istoria locală a satului Rus, nu doar pentru cele 2000 de ouă sparte într-o jumătate de oră, în fața bisericii, ci și pentru descoperirea unui ou cu chipul Măntuitorului pe coajă; în fapt, ni se spune, prima dată oamenii au crezut că este chipul Maicii Domnului, dar, ulterior, preotul i-a lămurit că este chipul lui Isus Cristos… Oul, alături de o cruce apărută la fel de misterios, cu un an înainte, în lemnul crăpat de un sătean, este expus în biserica din sat[4].

Credem că obiceiul ciocnitului ouălor de la Rus trebuie citit într-o grilă mai largă, a mentalității specifice comunității tradiționale românești. Așa cum aminteam, simbolul oului este unul arhetipal, preluat din culturile precreștine și trimite către fecunditate și fertilitate. Oul este începutul tuturor lucrurilor și al regenerării vieții, iar ciocnitul ouălor simbolizează ieșirea în lume, după modelul ieșirii puilor de pasăre din ouă, primăvara. Pe acest model arhetipal a fost grefat simbolul creștin al ouălor roșii, vopsite cu sângele lui Iisus răstignit pe cruce. Mai mult, în tradiția populară, în ordine magico-ritualică, ciocnitul lucrurilor degajă o energie și un zgomot care pot speria și îndepărta duhurile rele. Ouăle se ciocnesc de Paști pentru a alunga duhurile rele, cu trimitere la fecunditate și fertilitate și, desigur, pentru a oferi prilejul salutului religios creștin: – Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!. Se ştie că ouăle ciocnite aduc noroc, iar cel care sparge cele mai multe ouă are noroc tot anul. Substratul ritual atestă faptul că atunci când ciocneşti ceva, faci gălăgie şi alungi, astfel, relele. Este un element preluat de tradiţia populară din ritualurile precreştine: îl regăsim în ciocnitul ouălor, ori în strigăturile și zgomotele țuraleisei sau, mai recent, în pocnitorile din noaptea de revelion sau în spargerea paharului de șampanie la nuntă, așa cum, la greci, apare în spartul farfuriilor, de exemplu. Dar formulele de exacerbare și de transformare a ritualului simplu dar încărcat simbolistic din satul tradițional în spectacolul de astăzi trebuie evaluate cu grijă de etnologi, fie și numai din prisma faptului că acum un secol sau chiar un secol și jumătate, cum susțin localnicii, este greu de crezut că oamenii își puteau permite să spargă atât de multe ouă doar de dragul spectacolului, în condițiile în care se știe că sărăcia țăranului român îl împingea, de cele mai multe ori, să vândă cele câteva ouă din gospodărie, la târg; în plus, se știe că se opunea risipei, așa încât, în viitor, va trebui făcut un studiu în zonă care să releve ce anume din obiceiul ciocotei de la Rus este tradițional și ce este adaos al modernului, sub presiunea goanei după senzațional, atât de bine exploatate mediatic.

  • stropitul fetelor de Paști trebuie relaționat cu credința arhaică în puterea regeneratoare a apei, mai ales a apei curate (de izvor sau din fântână sau dintr-o apă curgătoare); udatul fetelor de Sângiorz era un obicei cunoscut și des apelat în satele sălăjene, la fel ca folosirea măștilor vegetale de către bărbați (în satele sălăjene feciorii își confecționează măști fitomorfe din crengi și ramuri tinere, înverzite, iar apoi se lăsau udați pentru sporirea fecundității și regenerarea naturii); totul era relaționat cu venirea primăverii, când natura se regenera total și, după modelul ei, omul încerca o regenerare simbolică, prin udarea cu apă curată. Se credea că fetele udate se vor mărita în curând: La Sângiorz meream dupămiaza la danţ şi după danţ aşe ne udau cu apă… Îmi aduc aminte că făceam danţu la şcoală, când să făcea şcoala şi podu la şcoală încă nu era făcut.. Şi o mărs feciorii acolo sus, şi o aruncat apă păstă noi acolo, la danţ, dă sus… doamne, ce o fost atuncea… o zâs: – Sângiorzu, Sângiorzu! Amu nu mai face nimeni. Da, şi altădată, te duceai undeva la Sângiorz şi când ieşeai afară aiştea tineri, că bătrânii nu mai făceau aşe, odată arunca o găleată de apă păstă tine şi aşe zâcea: – Sângiorzu, Sângiorzu! Obiceiu aiesta o fost la noi. Numa feciorii stropeau, feciorii stropeau fetele[5].

Cum Paștile sunt o sărbătoare de primăvară, putem alătura udatul de Sângiorz, împreună cu alte obiceiuri agrare sau erotice pentru încurajarea fertilității și fecundității, stropitului fetelor de Paști. Inițial, acest obicei a fost specific comunităților catolice de maghiari și germani dar a fost împrumutat, parțial, în timp, și de românii din comunitățile multietnice. Centrele de iradiere au fost, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, familiile nobiliare din Transilvania, după care obiceiul a fost în parte răspândit în comunitățile rurale și urbane din Ardeal. Fetele erau stropite sau udate, inițial, cu apă curată, ca să fie frumoase, să aibă copii sănătoși și să miroasă ca florile de primăvară tot anul; ulterior, feciorii au înlocuit apa cu parfumul și au creat texte de poezie speciale pentru această ocazie, performând un obicei parțial copiat după cel al colindatului: feciorii se strângeau într-un soi de ceată și mergeau la toate fetele tinere din comunitate, în a doua zi de Paști, și le stropeau, primind în schimb ouă roșii, prăjituri, vin și pălincă. După urarea de „Hristos a înviat”, feciorul începea: „Eu sunt micul grădinar / Cu sticluța-n buzunar /Și-am venit la dumneavoastră / Să ud floarea din fereastră”.

Udatul cu apă, fenomen des întâlnit în cultura tradiţională, a fost înlocuit în prezent cu stropitul cu parfum sau chiar cu deodorant (spray) și reprezintă resemantizarea contemporană a unui act de purificare şi fertilitate (stropitul simbolizează dorinţa de bunăstare, fertilitate şi viaţă)

  • intrarea graduală în post a fost anulată, deși țăranul român a dat dovadă de o inteligență deosebită și de o intuiție demnă de specialiștii nutriționiști moderni atunci când a instituit cutumiar o săptămână care să preceadă postul Mare, cel mai sever post de peste an: săptămâna albă, când carnea era scoasă, progresiv, din alimentație, și oamenii mâncau doar lactate, „făcând astfel pregătirea credincioșilor pentru postul aspru ce va urma”[6] (Nu să mânca laptele numa în săptămâna albă, așe s-o țânut aicea, săptămâna albă. S-o putut mânca lapte înaintea postului cu o săptămână înainte de post, când să mânâncă lapte, ouă și brânză, ca să nu fie ruptura așe de mare, da carne nu să mai mănâncă până la Paști. Și amu încă să mai ține pă la noi săptămâna albă[7]); acum, această etapă intermediară nu-și mai are rostul, deoarece toate produsele de dulce au corespondente de post
  • igienizarea periodică a vaselor, cu efect simbolic, spălarea lor cu leșie: Lunea să leșiau vasele: când să băga în post, să făcea leșie din cenușe și să spălau tăte vasele, lingurile, furcuțele, blidele[8]; acum, vasele se spală cu detergent, în unitățile de alimentație publică vesela se spală și se dezinfectează la temperaturi ridicate, iar în consumul privat se folosesc deseori farfurii de plastic de unică folosință
  • peste tot în satele ardelene persista obiceiul ca fiecare om să aibă măcar o cămașă nouă de Paști, pentru a se accentua primenirea sufletească și trupească a omului care îl primește în suflet pe Dumnezeul cel nou, înviat în noaptea de Paști; acum, hainele noi sunt ceva comun, efect al shopping-ului cotidian la mall iar renunțarea la hainele (încă) noi este la fel de simplă, ca efect al societății de consum în care bunurile trebuie să fie rapid consumate pentru a deschide calea fabricării altora (atitudinea consumeristă)
  • altădată, trasul clopotelor de Paști era un moment mult așteptat, pentru că oferea tuturor categoriilor de credincioși ocazia de a fi mai aproape de cer: În prima zi de Paști rămânea biserica deschisă și atunci putea traje clopotele oricine. Tătă lumea putea traje clopotele, și fetele, oricine[9]; acum, un motoraș electric acționează pârghia clopotelor, motoraș care poate fi pornit prin simpla apăsare a unui buton și nimeni nu mai ține în mod special să urce în podul bisericii
  • alte exemple generate sau accentuate de cultura urbană pot fi: supradimensionarea componentei uspățului tradițional, azi devenit chef cu mâncare și băutură multă, chiar cu lăutari; suprapunerea perioadei pascale peste perioada concediului sau a zilelor libere și reducerea sărbătorii doar la odihnă și relaxare (eventual cu programe de loisir care nu mai au nimic în comun cu cadrele rituale ale momentului); importarea de obiceiuri străine culturii noastre tradiționale – de tipul cadourilor aduse de „iepurașul de Paște”, cu supranormarea cumpărăturilor de la supermarket sau a cadourilor de profil, rod al unui performant și agresiv marketing comercial; obiceiul de a ascunde ouăle roșii prin grădini sau curți, pentru a fi găsite de copii (care vor fi, apoi, răsplătiți cu ouă sau cadouri).

[1] Ofelia Văduva, Pași spre sacru. Din etnologia alimentației românești, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 166

[2] Ludovica Gui, Valcău de Jos – Sălaj

[3] Ludovica Gui, Valcău de Jos – Sălaj

[4] http://salaj.transilvania-tv.ro/minune-de-paste-la-biserica-din-rus-chipul-mantuitorului-s-aratat-pe-coaja-unui-ou-rosu/

[5] Maria Mureșan, Chilioara – Sălaj

[6] Ioan Toșa, Simona Munteanu, Calendarul țăranului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Editura Mediamira, Cluj Napoca, 2003, p. 134

[7] Maria Rablău, Surduc – Sălaj

[8] Grațiana Pop, Ciumărna – Sălaj

[9] Maria Rablău, Surduc – Sălaj

Fotografiile fac parte din colecția privată a autoarei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *