Prizonier în Imperiul lui Nicevo

Publicarea memoriilor unor foști combatanți români (în acest caz, din a doua conflagrație mondială) reprezintă, dincolo de interesul publicului larg, o sursă importantă de documentare pentru istorici, în primul rând pentru calitatea autorilor, aceea de martor și de participant direct la evenimentele istorice. Așa cum sugerează și titlul volumului, acesta are în centrul său experiența captivității în URSS a locotenentului român Eugeniu Bucheru (învățător în viața civilă), de-a lungul perioadei cuprinse între anii 1944-1948. De altfel, autorul oferă, cu onestitate, inclusiv motivația evocării unei perioade dramatice a existenței sale – aceea a prizonieratului, arătând că principalul imbold a fost sentimentul că datora paginile mărturiilor sale celor 17000 de prizonieri de război și deținuți politici aparținând mai multor națiuni, trecuți în neființă în prizonieratul vecin cu exterminarea și aflați în gropile comune din cimitirul lagărului Oranki–Monastârka (de care se lega propria sa experiență de captiv). Este de menționat, în acest context, faptul că potrivit datelor oficiale provenind din surse ruse, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au căzut în prizonierat sau au fost internați 187367 militari români (6 generali, 5697 ofițeri și 181664 subofițeri și soldați), 132755 fiind eliberați și repatriați, în vreme ce 54602 au decedat, rezultând o rată a mortalității în rândul prizonierilor români din URSS de 29%. Autorul de față – Eugeniu Bucheru a făcut parte din lotul de prizonieri români capturați în timpul luptelor din Crimeea, din aprilie-mai 1944, interval în care peste 14000 de prizonieri români au fost trimiși în diferite lagăre de prizonieri de pe teritoriul URSS.

Ar fi de menționat faptul că în cazul multora dintre supraviețuitorii perioadei de captivitate în țara sovietelor, calvarul nu s-a încheiat nicidecum odată cu revenirea în țară, după eliberarea acestora din lagărele de prizonieri. Autoritățile regimului comunist din România i-au primit cu maximă suspiciune, foștii prizonieri repatriați fiind convocați la anchete, închiși sau ținuți sub observație de Securitate o bună perioadă de timp, tocmai pentru vina de a-și fi îndeplinit datoria de militari, luptând în Armata Regală a României pe frontul de Răsărit, împotriva URSS, devenit între timp marele aliat și eliberator de la Răsărit.

Momentul în care evenimentele trăite în prizonierat sunt consemnate de autor este îndepărtat în timp; el corespunde perioadei ultimului deceniu al regimului Ceaușescu, de unde și temerea autorului legată de șansele aproape iluzorii ca un astfel de volum să poată vedea, vreodată, lumina tiparului.

Odiseea lui Eugeniu Bucheru pe teritoriul sovietic este descrisă cu abundență de detalii și cu o acuratețe dată mai degrabă de persistența traumei, în ciuda trecerii timpului (mărturiile au fost așternute pe hârtie abia în anii 1980), începând cu circumstanțele căderii în prizonierat (inclusiv imaginea deprimantă a ultimului avion românesc de evacuare care decola spre țară, la câteva sute de metri distanță de grupul de soldați români), continuând cu primele contacte de aproape cu trupele Armatei Roșii și căderea propriu-zisă în captivitate, călătoria către locul de detenție, prin imensitatea teritoriului sovietic, în vagoane de marfă, de-a lungul a 15 zile (primul test de supraviețuire pentru nefericiții captivi), până la cotidianul vieții în lagărul de prizonieri, locul în care colectivitatea este condamnată la cea mai sumbră dintre existențele omenești. Sugestiv este modul în care este ilustrată atmosfera existentă în lagăr, ca și transformările prin care au trecut ființele umane (fie ele și cele care cunoscuseră rigoarea militară) supuse regimului de exterminare și implicit unei perpetue lupte pentru supraviețuire, în fața căreia indivizii reacționează diferit, în funcție de temperament, condiție morală și tărie sufletească. Într-un asemenea ambient episoadele dătătoare de speranță sunt tot mai rare, iar atunci când acestea survin, sunt aproape magice. Este sugestiv, în acest sens, dialogul avut de autor, la un moment dat, pe drumul către lagăr, cu un localnic, un bătrân rus cu înfățișare de ascet, care îi îndeamnă pe captivi să nu își piardă speranța, vorbind apoi de situația în care se afla el și poporul rus, aceea de captivi în lagărul cel mare, cel reprezentat de întreaga țară – URSS.

Volumul de memorii, unul elaborat într-un stil erudit, presărat cu citate latinești inspirat alese, precum și cu trimiteri la poemele lui Siegfried Sassoon sau la psalmii biblici, reprezintă încă o frescă a calvarului captivității, ce se adaugă unor contribuții existente. Ar fi de menționat aici cazul lui Gheorghe Netejoru (cu volumul Și eu am luptat în Est. Spovedania unui fost prizonier de război), al cărui destin a fost unul încă și mai dramatic, întrucât prizonieratul său în URSS s-a prelungit până în noiembrie 1953, atunci când a fost eliberat și repatriat, pentru ca mai apoi să suporte prigoana regimului comunist din România (atunci Republica Populară Română).

Text publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ.

 

Eugeniu Bucheru, Istorii nescrise, infamii neprescrise. Amintiri despre război, captivitatea în URSS și viața în comunism, Editura Humanitas, București, 2020, 444 pag.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *