Într-una din aceste zile am căutat acel cuvânt care să definească pragul de care am trecut, o dată cu moartea ei. Iar cuvântul pe care l-am căutat, cu febrilitate, era “ireversibil”. Privind pe fereastra murdară a autobuzului un cer de iarnă ceţoasă, am regăsit cuvântul care îmi apăruse în minte ca pe semnul însuşi al anotimpului în care intrasem, spre a nu mai ieşi, poate, cu adevărat , niciodată.
Ireversibil. Asemeni unei rupturi care nu mai poate fi tămăduite, ireversibil, asemeni unei răni care nu se poate închide, ireversibil, asemeni unui timp care se coboară asupra mea, spre a rămâne veşnic, ireversibil, asemeni durerii pe care o resimt insinuată, uneori, în fiinţa mea, ca o negură ce întunecă inima.
Ireversibil. Atunci când moartea soseşte fără ca nimic, nici un semn, să o anunţe, ea întrerupe, cu brutalitate liminară, un ciclu al vieţii. Moartea neaşteptată este ca o expulzare, definitivă şi profetică, din paradis. Un întreg edificiu al familiarului se prăbuşeşte, înlocuit fiind de pustiul ce roade ca un cariu. Moartea trece în viaţa celor care rămân, pentru a fi înscrisă, în inima lor, ca un stigmat, ca o literă arsă cu fierul roşu, ca un semn al condiţiei pe care le este dat să o îndure.
Ireversibil. Privind în urmă la viaţa noastră împreună, descopăr acea naivitate a fericirii care ne-a împiedicat, pe amândoi, să contemplăm umbra morţii. Dacă teama de bătrâneţe era duhul pe care îl alungam, moartea nu era, niciodată, prezentă în conversaţiile noastre, de parcă am fi instituit între noi şi ea un zid despărţitor, crezut inexpugnabil. Şi aceasta poate pentru că moartea era într-atât de dureroasă şi de tainică încât simpla ei evocare ar fi sfâşiat vălul pe care timida noastră fericire îl aşezase asupra zilelor noastre: miracolul stângace al micilor noastre gesturi de tandreţe s-ar fi risipit, la fel cum se risipesc petalele de trandafir sub atingerea toamnei.
Ireversibil. Scriind acest cuvânt, regăsesc în el întreaga perplexitate tragică a noului meu anotimp. Nu este aceasta un anotimp al nefericirii iscate din dragostea neîmpărtăşită, ci un timp în care o altă dragoste, de dincolo de moarte, înfloreşte cu intensitatea pe care numai disperarea o poate hrăni. Scriind acest cuvânt, regăsesc în el propria mea oboseală în faţa singurătăţii pe care fiecare zi o ridică, precum un zid. Scriind acest cuvânt, descriu lespedea de mormânt de la Focşani şi golul de pe scaunul în care obişnuia să se aşeze, la cafea, in ceasurile de după amiază. Scriind acest cuvânt, convoc imaginea mea în oglindă, o imagine ciobită şi mutilată de moarte. Scriind acest cuvânt, mă apropii de abis, privind în hăul ce se cască, ca o întruchipare a nimicului însuşi.
Ireversibil. În acest cuvânt încape noua mea viaţă, o viaţă în care ea este doar materia viselor şi adierea de vânt. În aceasta nouă viaţă , jurnalul despărţirii este cea din urmă punte pe care o mai pot întinde, spre a atinge spiritul ei. Privind spre tot ceea ce a fost în urmă, este ca şi cum aş citi despre un timp încercat de un eu care nu mai este al meu. Ireversibilul a schimbat conturul chipului meu. Privirea mea se îndreaptă spre larg, de unde valurile vin, neoprite şi melancolice: despărţirea ireversibilă se preface în dor marin, intens, nestins, etern.
