MUSICA PURITAS DOMINICA (Sonata lunii, Fidelio – finale)

Despre structura umană a lui Beethoven s-a scris mult și, fiind an aniversar, se va mai scrie; caracterizarea generală este aceea că inconfundabilul geniu era o structură furtunoasă, greu de suportat pentru circumstanțiali și totuși acceptat fără ezitare tocmai pentru talentul său fără precedent ca expresie. Și totuși trebuie să subliniem că Beethoven a fost o structură complexă, între seninul astrului nocturn și furtuna zilei, mergând până la exprimarea directă a conștiinței propriei valori; tradiția spune că, invitat la cină de un prinț vienez care îi era și elev, tocmai când era în transa compoziției (de fapt aproape tot timpul era tributar acelei stări), Beethoven  a zvârlit pe jos invitația spre stupoarea mesagerului princiar spunându-i „prinți sunt mulți, Beethoven e unul singur”. Alternanța lui Beethoven între calmul lunar și furtuna vieții diurne în căutarea unei dreptăți greu de definit, deși nu tocmai caracteristică, poate fi intuită ascultând alternativ Sonata lunii (e drept, mai ales partea întâi) pe de o parte, finalul operei Fidelio, un imn adus libertății, eliberării din tiranie, pe de altă parte, o posibilă varianță operistică a finalului Simfoniei a noua.

Sonata – în interpretarea Valentinei Lisitsa, despre care se spune pe drept că pare să  atingă clapele în zbor lin. Finalul operei – sub bagheta subtilului Bernard Haitink.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *