La apariția, în 2016, a albumului You Want It Darker, al lui Leonard Cohen, nimeni nu se îndoia de caracterul lui testamentar. Nici măcar autorul însuși. Cariera lui părea încheiată, rotunjindu-se splendid într-un disc alcătuit parcă numai din semi-tonuri și fragmente de respirație. Totul părea spus, organizat, așezat în rastelurile sufletului ca pentru judecata finală. O judecată la care poetul-cântăreț se prezenta cu o seninătate netrucată, pe care ți-o dă o îndelungată intimitate cu moartea. Nimic însă nu trăda resemnarea, ci onoarea de a împlini un pact. Într-adevăr, privite retrospectiv, creațiile lui Cohen par vreascuri abia pâlpâinde de energie dintr-un joc lung cât viața — în fapt, o stoică pregătire a despărțirii de lume. Acum, când ea s-a produs, auto rul ne confirmă tot ceea ce gândisem și crezusem în legă tură cu ea. Thanks for the Dance (2019), discul lui postum, e doar proba juridică dintr-un proces în care autorul a stat, cu privirea neclintită, ochi în ochi cu moartea.
Aș face o profeție: acesta e primul album postum al lui Leonard Cohen. Micul lui stu dio de înregistrare din Los Angeles conține încă destule compoziții care n-au apărut pe niciun disc, deși unele au fost cântate în concerte. La apariția lui You Want It Darker îmi manifestam neîncrederea că opera lui Cohen se va încheia cu acea colecție de song-uri marcate de nevroze și eșecuri. Mă bazam pe faptul că aerul funerar al compozițiilor nu era ceva nou în creația lui și că, așa împuținat și măcinat de boală, marele artist va găsi resursele de a-și continua dramaticul dialog cu existența. Acum, mă bazez pe existența unor cân tece „încheiate la toți nasturii” dar care, din diverse motive, nu și-au găsit locul pe niciunul dintre aparițiile discografice anterioare. Mizez, așadar, pe o postumitate activă, plină de melancolie și suferință, dar cu nimic mai puțin vitală decât mostrele de exerciții cvasi-sinucigașe din albumele apă rute anterior.
Există și un alt argu ment în favoarea acestei presupu neri: admirabila legătură stabi lită între Leonard Cohen și fiul său, Adam. Talentat muzician el însuși, acesta a înțeles că are de îndeplinit o misiune. Și-a asumat-o cu o devoțiune filială greu de imaginat — mai ales dacă luăm în considerare dezorganizarea legendară din familie. Un bun prieten al meu și un apropiat al lui Leonard Cohen, care n-o mai văzuse pe fiica bardului din vremea când era adolescentă, a fost de-a dreptul șocat să-i povestesc cât de mult îmi plăcuse și cât mi s-a părut de amabilă și prietenoasă atunci când am întâlnit-o la București, în 2008. „Nu poate fi aceeași Lorca!”, a exclamat el. „Ultima oară, avea belciugi în nas, în obraji, se droga și refuza să stea de vorbă cu orice om matur.” Mie, din contră, mi s-a părut de-o perfectă politețe și de-o călduroasă curtoazie. Oricum, m-am bucurat să descopăr numele prietenului meu în tabula gratu latoria ce însoțește discul: „Mulțumiri lui Leon Wieseltier, stăpânul baghetei magice, și confident al tatălui și al fiului”.
`ntr-un înțeles cât se poate de direct, Thanks for the Dance ne pune în fața unei creații a tatălui și a fiului. Realizarea radicalizează un proces care începuse pe discurile anterioare: și anume, obiceiul lui Cohen de a-și asocia în producerea, compunerea și interpretarea cântecelor unul sau mai mulți parteneri. În mod cert, amprenta finală, patina și etosul i-au aparținut întotdeauna. Dar contribuțiile colaboratorilor săi sunt esențiale. În forma ultimă, muzica, așa cum o auzim, e și nu e a lui Cohen. Dacă nu i-am cunoaște istoria, am ști că fără vocea lui piesele ar putea trece drept pastișe, exerciții stilistice și chiar falsetto-uri într-o carieră caracterizată tocmai de o înaltă conștiință profesională și artistică. Piesele au fost înregistrate în 2016, simultan cu You Want It Darker, disc cu care întrețin o indestructibilă notă comună.
Faptul că ele — sau măcar o parte din ele — nu figurează pe albumul anterior nu le transformă automat în rebuturi sau în creații de mâna a doua. Ele nu au apărut pentru că nu ajunseseră la nivelul dorit de autor, așa încât a rămas în sarcina fiului să continue munca tatălui. Împrejurările, deși petrecute, practic, sub ochii noștri, au deja o patină legendară: Adam Cohen a început să muncească într-un garaj din apropierea casei tatălui său, reluând compozițiile din punctul în care rămăseseră la moartea acestuia. Pe parcurs, a invitat muzicieni care-i fuseseră apropiați lui Cohen (Javier Mas, interpretul la laúd, prezent în toate concertele artistului din ultimii opt ani) sau îl admiraseră: Beck, Bryce Dessner, Richard Reed Parry, Damien Rice, Leslie Feist. Lista celor care li s-au alăturat în faza finală e mai lungă și din ea nu lipsesc numele lui Jennifer Warnes, Anjani Thomas, Sharon Robinson și al producătorului Michael Chaves.
Într-un interviu copleșitor, publicat în „The New Yorker“ cu puțin înainte de moarte, Cohen era conștient că sfârșitul era aproape: „Poate că voi primi un nou vânt în pânze. Nu știu. Dar nu îndrăznesc să-mi mai asum o strategie spirituală. Nu mai îndrăznesc. Mai am unele lucruri de făcut. Să mă îngrijesc de afaceri. Sunt gata să mor. Sper că nu e prea stânjenitor. Cam asta e”. Ultima apariție publică a lui Cohen s-a petrecut în octombrie 2016, la Los Angeles. A ținut o conferință de presă prilejuită de lansarea discului You Want It Darker. Lumea a remarcat două prezențe neobișnuite pentru artistul care părea să fie învăluit mereu în mantia singurătății: steagul Canadei, țara lui de origine, și fiul său. În timpul ședinței de întrebări și răspunsuri, Cohen s-a între rupt și a recitat câteva versuri. Iată-le pe primele patru: „Ascultați pasărea colibri/ Ale cărei aripi nu le puteți vedea/ Ascultați pasărea colibri/ Nu pe mine.” Versul final — Don’t listen to me — reapare în poem de trei ori și sună ca un avertisment: priviți și ascultați artistul nu pentru ceea ce reprezintă el în sine, ci pentru felul în care știe să se raporteze la lume.
m-am referit la acest episod pentru că el e un exemplu de ceea ce Cohen numea incidental music — sintagmă care a constituit titlul unui cântec din 1992, rebotezat ulterior Tacoma Tralier. Pornind de la versurile recitate în 13 octombrie 2016, înregistrate direct în sala de conferințe, Adam Cohen a construit un veșmânt muzical de-o imensă delicatețe, utilizând sunetele stinse ale pianului și intervenția discretă, intens interiorizată, la marginea inaudibilului, a unor voci de fundal ce contrapunctează bătăile abia auzite ale clapelor. Spun „bătăi”, pentru că ele se aseamănă unor picături de apă căzute dintr-o stalactită într-o peșteră. Acest cântec simplu, de-o infinită fragilitate, consti tuie, de fapt, legătura dintre ultimul disc antum și primul postum ale lui Cohen. Și, cu siguranță, sigiliul ce-l leagă pentru totdeauna pe fiu de tată.
Vorbind despre Thanks for the Dance, Adam Cohen spu nea: „Dacă tata ar mai fi avut timp și ar fi fost mai robust, le-am fi dat de capăt. Conver sațiile pe care le-am avut cu el erau legate de ce instrumente tre buiau folosite și care erau sentimentele pe care ar fi vrut să le evoce în final. Nu voia să facă din asta un act nostalgic, așa cum se întâm plă cu mulți dintre contemporanii lui. Nu mergea înapoi. Avea obiceiul să-mi spună «Iau foarte în serios viața interioară». Și cred că așa se explică de ce ea rezonează atât de adânc în sufletele noastre. Nu se prefăcea. Era o căutare devoțională a oricărui loc în care se afla”.
Thanks for the Dance e, la modul propriu, rezultatul contribuției aduse de oameni care nutreau o adâncă admirație pentru Leonard Cohen. Javier Mas și-a recuperat chitara veche de patruzeci de ani, la care nu mai cântase de mult, pentru a-și omagia în felul acesta prietenul. „Există o tradiție evreiască a aducerii unei pietricele la mormânt. Simțeam că fiecare dintre cei prezenți se găseau acolo doar pentru a-și lăsa mica piatră lângă inscripția cu numele lui”, constata Adam Cohen, recunoscător că a reușit, cu ajutorul acestor prieteni, să mențină vie flacăra creației tatălui său. Acoperământul muzical pe care-l asigură cântecelor e un lințoliu de o eleganță extatică, aproape religioasă în evlavia ei fără cusur. Ele lasă impresia că tocmai muzica, trăirea prin sunete și cuvinte, reprezintă sensul ultim al existenței.
Din acest motiv, discul nu marchează o ruptură sau o încercare de a înnădi un mănunchi de cântece marginale creației anterioare a marelui bard. El e un act de continuitate și de adâncire a viziunii explorate de-a lungul unei vieți întregi, fără obișnuitele fracturi, discontinuități și autopastișări. Nota comună nu provine din austeritatea imaginației, din nivelarea în jos a temelor muzicale și poetice. Aducerea la același numitor se produce prin amplificarea delicată, aproape insesizabilă, a undelor concentrice provocate de aruncarea unei pietricele în apă. Ceea ce ajunge la noi e vibrația încărcată de energia melancolică și nostalgică a unui déjà-vu care nu te plictisește, ci te ia prin surprindere. Monotonia e, în cazul lor, pseudonimul purtat de înțelegerea profundă a fragilității ființei umane. Privind în adâncimea unei fântâni a timpului, Cohen face să ajungă la noi ecourile unei revelații din care lipsește surpriza, dar din care a dispărut și spaima. Ea propune variante pline de vitalitate ale unui decor erodat de stereotipii, predictibil, uzat, și aproape acoperit de pulberea propriei substanțe în descom punere.
