Spectacolul Oscar și Tanti Roz, pus în scenă de regizorul Petru Vutcărău la Teatrul Național ,,Eugène Ionesco” din Chișinău după romanul omonim al lui Eric-Emmanuel Schmitt, impresionează prin mesajul dureros asupra fragilității condiției umane și printr-o inefabilă chimie interioară a tuturor straturilor – văzute, dar mai ales nevăzute – ce-i conferă armonia estetică. În distribuție, în rolul lui Tanti Roz o regăsim pe minunata Ada Menșicov, care, alături de tânărul actor Silviu Boinceanu și de remarcabila trupă a teatrului din Republica Moldova, ne oferă o tulburătoare poveste despre viață și moarte, despre suferința inocenților, despre revelatoarea descoperire a credinței. În fața suferinței, toți devenim vulnerabili, iar sufletul se frânge. Experiența dramatică a lui Oscar e copleșitoare și inomabilul pare imposibil de acceptat, provocând dese întretăieri de respirație în rândurile spectatorilor. Maladiile incurabile, adevărate redute misterioase pentru noile proceduri și descoperiri din medicina modernă, ne scot de pe orbita unei existențe rutiniere. Dar atunci când sunt afectați copiii, fără speranțe de ameliorare, perspectivele asupra vieții se pliază pe alte dimensiuni.
Silviu Boinceanu pătrunde cu o admirabilă dinamică interpretativă în rolul lui Oscar, băiatul în vârstă de numai 10 ani, bolnav de cancer și recent supus unei grefe de măduvă în spitalul în care își trăiește copilăria de o bună bucată de vreme. Privirea sa, a celui care știe că nu mai are nimic de așteptat și nimic de pierdut, ne răscolește sufletul. La îndemnul lui Tanti Roz, cea mai vârstnică dintre asistente, Oscar îi scrie lui Dumnezeu. Unui Dumnezeu în existența căruia nu crede – sau așa afirmă la început. Scrisul e remediul împotriva singurătății și un reflex al intimității chinuite și îndelung cucerite în spațiul spitalicesc. Lumea lui materială e creionată de marginile salonului de spital. Dar lumea cea adevărată, cea pe care o percepe în adâncul conștiinței în plină formare, este una imanentă: ,,Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.” Însă Oscar nu e nici pe departe un astfel de bolnav, precum e, de pildă, Peggy Blue, a cărei operație reușește. Pentru doctori, cazul său pune la grea încercare știința medicală și el însuși a devenit o piedică în calea progresului medicinei. Are impresia că până și spitalul s-a plictisit de el și de boala lui.
Petru Vutcărău se dovedește și de această dată un foarte bun regizor de atmosferă. Secondat de scenografa Tatiana Popescu, alternează scenele verosimile cu unele desprinse din vena suprarealismului, pictând în metafore vizuale tot ceea ce nu se poate rosti uneori în cuvinte. Și câte tăceri survolează printre cuvinte banale, menite să ascundă, de fapt, crudul adevăr! Primele imagini amintesc de o feerie albăstruie, pe fundalul căreia nu cad fulgii de decembrie, ci fâșii de hârtie albă împresurate de fum. Apoi, scrisorile lui Oscar vor deveni, rând pe rând, avioane de hârtie, plutind spre necunoscut. Acesta e spitalul cel ,,adevărat”, nu cel născocit de oameni. Lumea de obiecte se află în continuă mișcare: patul pe roți, paravanele de la chimioterapie ce-și schimbă mereu locul, creând surprinzătoare insterstiții și zone de trecere, paravanul transparent, loc al supravegherii continue, lada cu jucării noi și neatinse, ursulețul vechi și aproape descompus, dar nelipsit din brațele lui Oscar. La început, din afară, de pe o bancă, Tanti Roz citește dintr-o scrisoare adresată lui Dumnezeu de către un băiețel. Lectura e continuată de Oscar, aflat înăuntru, în salonul alb și rece, cu ecouri aseptice. Scrisorile devin jurnalul intim al unui copil ce-și trăiește ultimele zile de viață. Sunt tot atâtea rugăciuni neconvenționale spre un interlocutor aparte, căruia i se adresează de fiecare dată cu formula ,,Dragă Dumnezeu”, căci dialogul omului cu divinitatea este o experiență particulară, care nu ține seama de convenții rigide. Ar putea alcătui, poate, un jurnal al despărțirii de cea pe care a iubit-o mai presus de orice, Tanti Roz. Firescul confesiunilor sale către Dumnezeu ne provoacă o strângere de inimă. Sunt rare notele de culpabilizare a destinului prin lentila de ce-ului rămas adesea fără răspuns. De ce Dumnezeu a permis boala dacă e atât de puternic, de ce există spitale în care oamenii vin pentru a muri și nu pentru a se însănătoși, de ce, de ce… Doar Tanti Roz are răspuns la toate, tot așa cum ea e singura care nu minte în privința morții. Din reacțiile și privirile triste ale celor din jur – medici, asistente, infirmieri –, Oscar își dă seama că operația nu a reușit. În cuvintele sale nu palpăm însă nicio undă de dispreț pentru oamenii mari, cu minciunile lor frumoase în care încearcă să-l învăluie. Îi este străină o asemenea atitudine exersată în timp. Când întreabă despre propria-i moarte, toți se retrag din preajma sa, intrând intr-o surzenie colectivă: ,,Într-un spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce pronunţi cuvântul «moarte», nimeni nu te mai aude.”
Tanti Roz e unică, ,,expirată ca vârstă”, iar imaginea personajului scenic se impregnează de expresiva și tandra descriere a micului Oscar. O vedem prin ochii noștri, cu halatul ei roz, cu privirea caldă și bună, dar și prin cei ai copilului. Ea îi creează, cu povești născocite, acea realitate pe care el nu o va trăi niciodată. Îl amuză necontenit, este mamă și iubire, este fosta luptătoare de wrestling supranumită Teroarea din Languedoc, este orice pentru băiatul pe care-l ține adesea în brațe de parcă ar încerca să ia asupra ei toate suferințele. Se înfiripă un soi de complicitate dezvăluită de gestica expresivă, de jocul degetelor și al privirilor. Moartea rămâne singurul subiect pe seama căruia Tanti Roz nu fantazează, nu imprimă false așteptări și speranțe, tocmai pentru că Oscar nu este un copil obișnuit. Nu doar boala îl unicizează, ci și o sensibilitate aparte, dublată de istețime și de pusee de malițiozitate, îndreptată cu săgeți acide asupra părinților săi și spre tot restul corpului medical, cu excepția lui Tanti Roz. Pe părinți, mai ales, îi consideră lași după ce dau bir cu fugiții din fața inevitabilului, paralizați în stângăcia comunicării propriilor sentimente.
Rolul lui Tanti Roz e pe măsura delicatei situații. Îl ajută pe Oscar să-și descopere calitățile și, mai mult chiar, îi oferă o viață printr-un artificiu de imaginație, un soi de accelerator de timp, îndemnându-l să ardă etapele vieții la fel ca în ,,legenda celor douăsprezece zile magice”. O zi cât 10 ani de viață… Totodată, să-i scrie lui Dumnezeu, să-l facă să existe, să-și exprime gândurile și ideile, să-i ceară în fiecare zi un lucru ,,al spiritului”, pentru sine sau pentru ceilalți. E multă intensitate acumulată în trăirea acestor scene de un dramatism sfâșietor, dar și o neașteptată luciditate în constatarea ,,conștiința mi s-a dezvoltat”, după doar o jumătate de zi cuantificată în 5 ani. Tot ceea ce scrie – de fapt, rostește cu voce tare – Oscar, capătă sens, imagine, mișcare scenică. Își observă transformările interioare, devine mai atent la detalii, manifestă uimitoare pusee de rațiune, neobișnuite pentru un copil de vârsta lui biologică. Trăiește oarecum teatral, dar își ia în serios vârstele. În umbra fiecărei ipostaze (adolescentul, tânărul îndrăgostit, proaspătul căsătorit cu Peggy Blue – purtând amândoi inele confecționate din ambalajele bomboanelor de Crăciun –, maturul preocupat, vârstnicul parcă tot mai des obosit) se află mereu copilul care-i scrie zilnic lui Dumnezeu, din ce în mai cald și mai tandru, ca unui prieten adevărat. Emoționează momentul proiecției vizuale, nu a unor întâmplări, ci a unor cuvinte precum cancer, timp, Dumnezeu. Survine firesc împăcarea cu părinții, căci toți oamenii mor odată și-odată. În pragul morții, scrisorile devin tot mai scurte, însă Dumnezeu îi este alături, presimțit ca un izvor de fericire pe care nu l-a lăsat până atunci să-i pătrundă ființa. Plecarea lui Oscar în lumina albă și orbitoare, vegheat de toți ce i-au fost alături în ultimele zile ale trecerii sale prin această lume, mi-a evocat un gând trist consemnat de Monica Lovinescu în Jurnalul anilor 1998-2000: ,,Trecem, ca acest murmur, la suprafața lucrurilor, a noastră, a lumii și dispărem într-o tăcere ce mai păstrează doar o clipă amintirea sunetului.”
Teatrul Național ,,Eugène Ionesco” Chișinău
Oscar și Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt
Regia și selecția muzicală: Petru Vutcărău
Scenografia: Tatiana Popescu
Distribuția: Silviu Boinceanu, Ala Menșicov, Laurențiu Vutcărău, Alina Țurcanu, Andrei Sochircă, Valeria Garțan, Iuliana Vornicescu, Stanislav Cotrobai, Radu Canțîr, Doina Arvat, Maria Anton, Natalia Prodan, Iulian Bubuioc, Iulian Cujba
Photo credit: Teatrul Național ,,Eugène Ionesco” Chișinău (pagina de Facebook)
Notă. O primă versiune a articolului a apărut în revista de cultură Familia, seria V, anul 56 (156), nr. 1 (650), ianuarie 2020
