N-am uitat absolut nimic!

Tentativa mea de a ține un jurnal de spital, în 2006, a eșuat lamentabil. Sau, mai degrabă, s-a convertit în altceva. Notam zilnic, cu disperare, rezultatele unor analize. Hemo(leuco)grama. Leucocite. Trombocite. Eozinofile. Hemoglobină. TGP. TGO. Creatinină. De fapt, transcriam din caietul personalizat (fiecare pacient deținea un astfel de caiet) într-o agendă pe care, la sosirea în spital, o camuflasem în poșetă. Mă gândeam că voi avea timp suficient pentru a scrie/citi. Ce gânduri obtuze, ce neputință în a înfrunta realitatea! Nu, n-am scris/citit nimic de-adevăratelea. Dacă nu eram în alertă, în așteptarea ori în timpul tratamentului, priveam chiuveta minute în șir, oglinda situată deasupra ei, barele patului din față, ale scaunelor din jur, șlapii din plastic sau fereastra întredeschisă. Stăteam pe scaun și priveam tâmp. Nu gândeam. Din când în când, lacrimi, așa, din senin. Apoi, ușa se deschidea, asistenta aducea suportul cu perfuzii, punea branule, eram iarăși în alertă. Femeia de serviciu, dimineața, la șase, deschidea larg geamurile, dădea sec, de trei ori, cu pămătuful pe podea. Sub pat, sub picioarele scaunelor, în toate colțurile. Când pleca, lăsa ușa ”crăpată”. Mirosul de clor ne ridica brusc vălul de pe persistenta stare de apatie. Nu, n-am uitat absolut nimic.

A fi izolat nu înseamnă a muri. Izolarea te obligă să te întorci cu fața spre tine, neignorându-l pe celălalt. Izolarea într-un salon de spital, luni la rând, cu un diagnostic care-ți limitează, din start, resursele vitale, pare cel mai de neacceptat scenariu închipuit vreodată de mintea omenească. Și lunile acelea au devenit ani. Cure de consolidare, firul subțire, hiperîntins, al speranței. Automatisme. Spaime stratificate. Noi, toată familia, pe o muchie atât de îngustă. În fiecare clipă, unul dintre noi risca prăbușirea. Ne-am ținut laolaltă. Strâns. Alții n-au rezistat. Personalul medical a fost ireproșabil. Am întâlnit medici, asistente, infirmiere cu suflet mare. Ne-au susținut și prietenii. Pe unii, i-am descoperit atunci, în momentele de cumpănă. Le-am mulțumit (vreodată îndeajuns)? M-au ajutat enorm. Sigur, după 14 ani, mi-e ușor să scriu aceste rânduri. Nu, n-am uitat absolut nimic.

”Degețelul” – acesta era așa-zisul cod prin care suportam solidar ziua care ne-a fost dată. Ai făcut ”degețelul”? La orele dimineții, foarte devreme, mamele se salutau prin gemulețul salonului. Înainte de șapte, doctorița, îngerul nostru păzitor, intra ferm pe culoar. Când auzeam acel ‘Neața! prelung, atât de uman, știam că va fi bine. Că, prin orice ne-ar fi fost dat să trecem în acea zi și în altele, asemănătoare, viața și-ar fi urmat cursul ei, ca o corabie, în largul mării, cu pânzele bombate în bătaia vântului. Acel salut ne trezea la realitate și ne furniza energia necesară pentru a înainta, pentru a nu sucomba. Nu, n-am uitat absolut nimic.

Spălatul pe mâini e activitatea pe care am practicat-o cel mai mult în spital. (La întoarcerea acasă, obligarea celui de lângă tine să facă același lucru, să se spele pe mâini, de o sută de ori pe zi, să nu deschidă ușile direct cu mâna, să folosească încheietura sau cotul, nu, n-am uitat nimic. Încă mă confrunt cu sechelele acelei izolări.) Erau mame care nu apelau la acest gest cu atâta încăpățânare, obsesiv, nebunește. Eu înroșeam robinetul, se ridicau aburi deasupra chiuvetei. De la atâta spălat, puteam să scriu ”Ajutor!”, în fiecare dimineață, la prânz, în fiecare seară, pe stratul de aburi de pe oglindă, să desenez o floare, raze de soare, o mână, orice. Știam că, în perioada de aplazie, scad leucocitele, că organismul nu se mai poate apăra, am luat ad litteram tot ce mi s-a spus, nu m-am abătut, nu mi-am spălat copilul în baia insalubră, nu l-am lăsat să zburde pe coridoare, l-am ținut în pat, trei luni, cu toate jucăriile primite în dar, cu toate jucăriile pe care le ignora. Noi, condamnați, pe atunci, la izolare, n-am uitat absolut nimic.

Opt persoane într-un salon nu foarte mare. Halatele albe, vizitele medicilor, încurajările lor, mustrările, privirile fixe, privirile solidare, sacoșele cu sare, pufuleți, ciocolată și alte, mărunte, chestii ascunse, în sacoșă, sub pat. Despărțirea de familie, măștile de protecție lipite de față, când coboram la vizită, corpul amorțit de atâta repaus, psihicul ferfeniță, lumina care pătrundea firav prin sticla de la parter, din sala de așteptare, firul de iarbă care creștea nestingherit, dar al cărui miros nu-l simțeam, suflul vieții răstignit sub talpa bolii, nu, n-am uitat nimic. Azi, retrăiesc toți acei ani în care îmi imaginam cum va fi să fim iar afară, să ne mângâie soarele, toți acei ani în care ne-am agățat de speranță ca naufragiații de un colac, sub presiunea valului ucigaș. Salvarea vine, dar ia, uneori, forme la care nu ne-am fi așteptat. Am devenit mai puternici? Imuni la frica în fața bolii? Știu un lucru: a te izola și a urma cu sfințenie sfatul medicilor se transformă în scut de apărare. Știu, de asemenea, că vindecarea există. Știu că nimic nu se compară cu bucuria celui care reușește să se vindece și să părăsească, într-o bună zi, spațiul acela îngust, restrictiv, al (auto)izolării. STAȚI ÎN CASĂ!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *