Muncitori la prânz

19 martie 2020. Au venit și azi, i-am auzit. Pe la șapte dimineața. Claxonau, râdeau, fluierau, la fel ca ieri. Acum e ora prânzului. Se adună muncitorii ciorchine. Stau laolaltă, în picioare sau pe bolțarii încă nefolosiți. Nu-și vorbesc. Se caută prin buzunare, își leagă șireturile mai bine, strănută ori tușesc în palmă, după caz. Unul vine chiuind, dinspre zona cu magnolia (vă amintiți?). Ține strâns o pungă în care număr, cu exactitate, trei covrigi de la Prospero. Îi flutură din depărtare, victorios. Altul pare rupt cu totul de grup. Personaj enigmatic. Urmează omul sfaturile cu virusul ucigaș? Cert e că păstrează distanța de un metru și jumătate între două persoane. Stă deoparte și se uită lung la ceilalți. Nu socializează. Se zgâiește la porumbeii ordonați pe acoperiș, statuete vii în bătaia soarelui.

Peisaj cu muncitori la prânz. Îl văd și pe Nicu. Răsare și el, într-un târziu, de după rulota cu scule. (Acum văd că au desenat niște graffiti pe ușa containerului, un fel de cactuși gigant, din specia saguaro.) Îi împinge tovărășește pe amărășteni, are tupeu. Scoate pe-o margine de bordură un ditamai pachetul, îl mută dintr-o mână într-alta, bagă nasul în punga din care se ițește un sandvici. Iată că scoate din buzunar și-un briceag. Taie o pâine în patru, direct pe bolțarul încă virgin. O împarte celor din jur. Scoate și-un măr. (Nu s-au spălat pe mâini, stați liniștiți. De unde atâta apă între blocuri? Numai dacă și-ar fi turnat dintr-o sticlă adusă de-acasă, dar simplu, fără săpun. Egal cu zero.) E unul, ciufut, care fumează și refuză să se bage în afacerea cu mâncarea de pomană. Se-ntoarce brusc și-l strigă pe Mișu, să vină și el, să nu facă tabără separată. Ce stai acolo, mă, ca popândău’? Ăștia-s înfometați rău! Le chiorăie mațele. Orchestră pe timp de criză. Vino să-nfuleci, te cheamă datoria! Scuipă a pustiu și se-ndepărtează de grup.   

În alt plan, Mișu sapă cu spor, împreună cu alți confrați, o groapă. Lucru de finețe. Măsoară ochiometric, se sprijină-n lopeți, tac. Vecinii sunt toți pe la ferestre și cer să nu fie smulși, nici în ruptul capului, brăduții lor ornamentali. Nu vă atingeți, oameni buni, de brazi! I-am plantat acu’ 20 de ani, ar fi păcat, fie-vă milă de brazii noștri! Se aude o voce tânguită, apoi încă una, baritonală, un șirag de glasuri și de priviri ațintite asupra grupului de muncitori. Un copil, în brațele tatălui, molfăie de zor dintr-o suzetă. O doamnă dă indicații cu o riglă și-un compas, probabil că-i profă de mate, ieșită la pensie: Delimitați zona printr-un cerc, delimitați! Un muncitor nervos, ridică vocea: Hai, cucoană, coboară! Cin’ te înțelege ce spui! Șefu’ ne-a ordonat să smulgem buruienile, nu brazii! Doamna nu se lasă: Dar văd că l-ați atins deja. E inadmisibil! Mutați groapa. Pe acolo trebuie să circule apa, când plouă! Delimitați printr-un cerc! Muncitorul, cu spatele la balcon, ripostează: Circulă apa, circulă! N-ajunge cimentul la brad! Stați în casă și puneți-vă mască! Intră virusul! (Ceilalți, muncitori sprijiniți în alte lopeți, hăhăiesc și apreciază.) Doamna se-nfurie și închide cu zgomot geamul.

Bicicleta e tot acolo, sprijinită de rulotă. Șeful nu și-a făcut încă apariția. Se citește pe fața muncitorilor. E lâncezeală mare, frate! A mai apărut o plasă din rafie, albastră, agățată de gardul casei cu ceapă verde, ridichi și salată. Nici nu vreau să mă gândesc cât praf e pe frunze. Doamna Piroska (am vecini care-o strigă tanti Paraschiva) le udă regulat, cresc frumos, peste noapte. Familia avea, până nu demult, un caís bătrân, înclinat spre miazănoapte. Nu se alegeau cu nimic. În fiecare an, copiii de prin cartier făceau prăpăd. Când l-au scos din pământ, că nu se mai putea, tristețea era prea mare, ziceai că-i un mort pe care-l pregătești zilnic de înmormântare, l-au privegheat, dacă vă vine să credeți. Și-au adus scaunele din casă și, pe la amurg, au stat, câteva zeci de minute bune, contemplându-l năuci. Pături pufoase (ca pielea catifelată a fructelor jelite) le acopereau trupurile aplecate a rugăciune. Era caísul lor cel bun, cu fructe zemoase, dulci și parfumate. În locul lui, au plantat leuștean.

Acum observ că, pe versantul drept al fotografiei în mișcare, cea în care stau la geam și privesc, mai există un grup de muncitori, cocoțați pe-o schelă. Izolează fațada blocului. Urcă și coboară, într-o veselie, bidoane cu vopsea, plăci albe de polistiren expandat. Sunt la faza cu ultimele retușuri. Și pe ăștia i-a prins entuziasmul, în timp ce tot universul e în stare de urgență. E și la ei urgență, e adevărat, lucrează de le sar capacele. Nu vor să rămână restanțieri. Va ieși o minune de fațadă. Galben lămâiță și maro pal. (Maro, adică de culoarea castanei coapte, cum scrie-n dicționar) Asortare maximă, osmoză cromatică, fix ca la nemți, în vremurile lor bune. Ghivece de flori vor răsări pe la toate balcoanele, iedera se va întinde și va ioniza atmosfera. Nici nu vor mai fi nevoiți oamenii să iasă din izolare. Viața la bloc va deveni, în sfârșit, suportabilă.

E trecut de ora cinci. Clar, muncitorii stau azi, la fel ca ieri, peste program. Aurică, din parcare, se îndreaptă spre blocul proaspăt ferchezuit, își ridică discret nădragii și, cu capul pe spate, ca tenorul înainte de a termina aria, zice: Are careva o bere? Mi s-a uscat iască limba. O vreme, se aude doar ciocanul de cauciuc și oftatul bătrânei de la parter. Apoi, o salopetă portocalie, cu dungi gri, apare de după schelă (era să spun cortină): Cum să n-avem, omu’ meu? Făr’ alcool, frate, numa’ bună de dat pe gât. Rece și feroce! Sticla cade pe iarbă. Nu se sparge. Un moș târăște impasibil un cărucior. Se oprește fix în mijlocul viitoarei parcări. Își trage sufletul și-ntreabă: Blondă sau brună?.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *