Ion Vinea sau romanul aşteptării

Destinul lui Ion Vinea stă sub semnul paradoxului amânării şi al aşteptării. Există, în fibra intelectuală a lui Vinea, ca şi în desenul lui biografic, o pecete a timpului care se scurge şi care îndepărtează, implacabil, clipa consacrării sale. La 1964, atunci când moare în RPR, Vinea este un om al unei alte epoci. Lipsit de drept de semnătură pentru mai mult de un deceniu, acceptat doar ca traducător eminent şi recuperat, cinic, ca autor de texte conformiste şi sterpe în “ Glasul Patriei”, deţinut în circumstanţele unei sordide înscenări securistice, anchetat după defectarea lui Petru Dumitriu, Vinea asistă, din pragul sfârşitului său, la apariţia poeziilor din “ Ora fântânilor”. Cel care debutase, cu decenii înainte, alături de viitorul dadaist Tzara agoniza în pântecele democraţiei populare.

Vinea este nu doar personajul acestui roman al aşteptării şi al amânării, dar şi cel ce devine mit în România de dinainte de 1944. Gazetarul Vinea, infatigabil şi radical, iconoclast şi energetic, stă alături de seducătorul Vinea: cuceririle amoroase şi erotismul trec din biografia sa în paginile de roman, editate şi ele postum. Cosmopolit, om al avangardei ce trece dincolo de graniţe, fondator al “Contimporanului” şi conducător al “Faclei”, Vinea se risipeşte în aceste coloane cu întreg geniul său. Literatura, plastica, muzica, dansul, politica îl atrag şi îl seduc. Politica lui Vinea,consecvent anti-fascistă, este, însă, minată de un păcat fatal, unul care nu va fi expiat niciodată: articolele îndreptate împotriva Uniunii Sovietice în vremea celui de-al doilea război mondial. Prin temperament, prin vocaţie şi prin sensibilitate, Vinea este un proscris în spaţiul guvernat de realismul socialist şi de cenzură. Lunga sa absenţă traduce acest sentiment dramatic al izolării şi al alienării.

Însă Vinea înseamna cu mult mai mult decât aceste succesive trepte ale amânării. Vinea este, in primul rând, un agent al modernizării şi al sincronizării intelectuale: de la momentul debutului , alături de viitorul Tristan Tzara, până la sfârşitul aventurii de la “ Contimporanul” , Vinea este fermentul ce grăbeşte ieşirea literaturii şi a artelor din provincialismul tradiţionalismului post -sămănătorist. Din acest trunchi vital al experimentelor lui Vinea apare o întreagă avangardă, una care se va distanţa de constructivismul său, dar care va păstra gena insurgenţei. Vinea este neobosit şi inteligent, este atent şi nuanţat, este pregatit să şocheze şi să inoveze. Manifestele sale sunt semnul voinţei de ruptură: simpatia de acum faţă de radicalismul leninist este ecoul aceleiaşi energii contestarare. ”Contimporanul” familiarizează publicul românesc cu ceea ce părea atât de străin. Distanţa de la cuminţenia literaturii de până atunci la vigoarea polemică şi inovatoare interbelică i se datorează şi lui Vinea, ca animator şi instanţă de validare.

Vinea este, în al doilea rând, poetul al cărui debut întârziat ţine de logica aceluiaşi destin atipic. Prin educaţie şi timbru, Vinea nu poate ţine de falanga avangardei intransigente. Recuperat şi antologat de Saşa Pană sau de Marin Mincu, Vinea nu prezintă trăsăturile unui ideal- tip. Ceea ce pare să îl marcheze, aşa cum mai toţi criticii au notat, este apăsarea unui sentiment al sfârşitului, al risipirii şi al crespusculului. Ca şi în cazul lui Vasile Voiculescu, anii din urmă sunt cei în care o altă voce începe să se facă simţită; în preajma morţii şi a bolii, poetul Vinea descoperă intimitatea thanatică ce pregăteşte trecerea celui din urmă prag.

Vinea este, in cele din urmă, prozatorul, cu cele două vârste şi efigii ale sale. Pe de o parte, teoreticianul şi scriitorul interbelic, cel care proclamă dispariţia literaturii de analiză psihologică şi lucrează în materialul tulbure şi straniu al prozei scurte, pe de altă parte, scriitorul ce lasă în urma sa, după decenii de travaliu, o capadoperă,” Lunatecii”, alături de un text al cărui statut este obiect de controversă filologică, “ Venin de mai”.

Încă o dată, paradoxul lui Vinea este acea al devenirii şi al reinventării. Trecerea de la contestarea romanului la şantierul ciclopic al romanelor sale este parte din itinerariul său. Amânarea face ca viaţa prozei sale să fie una marcată de acelaşi sentiment al risipirii. Anunţat vreme de decenii, “Lunatecii” sunt publicaţi postum, in contextul în care dezgheţul de după 1964 modifică un peisaj până atunci aflat sub glaciaţiunea realismului socialist. Faptul publicării “ Cronicii de familie” a lui Petru Dumitriu, ( cel pe care Vinea în acuză, în anchetele de la Securitate, de furt şi de practici maloneste) intervine spre a impune regândirea materiei romanului atât de mult amânat.

Dar, dincolo de toate acestea, proza postumă a lui Vinea este un triumf al artei împotriva lui Vinea însuşi. Chiar şi acolo unde autobiografia este amestecată in ficţiune, inegal şi baroc, ca în “Venin de mai”, se simte pulsaţia unui erotism ce înseamnă, pentru Vinea, o atingere a morţii. Stranii şi incomplete ca nişte fantome, siluetele din “ Venin de mai” posedă un aer de bizarerie decadentă ce este pecetea lui Vinea. Ratarea finală nu anuleză senzaţia de contemplare a unui edificiu grandios.

Şi poate că salvarea lui Vinea vine prin “Lunatecii”: în substanţa sa se combină, hipnotic, decadentismul poematic şi sagacitatea portretului în vitriol, degradarea biologică şi fascinaţia erotismului, digresivitatea şi geniul calofil. Romanul lui Vinea sfidează ordinea romanului: realismul este subminat de înclinaţia fantasmatică a autorului. “Lunatecii” supravieţuiesc, spre a ajunge după 1965, ca testament al unei lumi care a fost. Lucu Silion aparţine de acest univers al memoriei melancolice şi al rătăcirii din care Vinea este el însuşi parte. În Lucu Silion, Vine pune, poate, ceva din indecizia care i-a minat destinul. Dar ratarea lui Silion înseamnă redempţiunea lui Vinea: textul este proba capacitaţii sale de a dura.

Figura lui Vinea are conturul enigmatic al unei fotografii dintr-un album îndepărtat. În rama ei argintată se poate simţi melancolia, dar din cadrul ei radiază şi geniul scriitorului. Risipirea şi taina se unesc, în cele din urmă, spre a nu mai fi despărţite, niciodată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *