Navetă-n poem

În 2018, Livia Ghighilicea câștiga, cu volumul Iarnă-mă, Premiul național ”Traian T. Coșovei”, pentru debut în poezie. În aprilie 2019, textele reunite în acest volum apar la Editura Tracus Arte, în Colecția Coșovei. Poeta afirmă că nu a fost, din lipsă de timp, membră a Cenaclului ”Pavel Dan” din Timișoara, dar impresia este că ea calcă ferm pe urmele unor poeți deja consacrați ai urbei. Livia Ghighilicea se declară ”consumatoare de poezie”, așa cum alte persoane sunt mari consumatoare de proză. Dacă ne hazardăm să facem astfel de clasificări, „antetul” ar fi, cu o sintagmă generică, cititori de literatură. Un concurs de împrejurări o conduce la publicarea volumului Iarnă-mă. Spulberă, astfel, cutuma prin care doar cei care trec prin furcile caudine ale unui cenaclu literar au șansa de a scrie cărți de poezie și de a intra, mai apoi, pe un eventual culoar al vocilor care contează în literatura actuală, indiferent de gen.

Cuvintele de pe copertă, cele care sunt sortite să atragă-respingă cititorul, trebuie să fie percutante, să șocheze, chiar dacă avem a face cu o carte de poezie. Ține de autor, în mare măsură, dar tot atât de adevărat e că și editorii care se respectă au o contribuție majoră în această alegere. În ultimul timp, scriitorii înțeleg să condenseze în cât mai puțini termeni, într-unul, dacă e posibil, întreg eșafodajul semantic al textelor prinse între coperte. E simplu: un titlu format dintr-un termen are toate șansele să se fixeze rapid în mintea cititorului.

Livia Ghighilicea alege un titlu intrigant, de-a dreptul copilăresc. Merge la risc. Iarnă-mă se îndepărtează de paradigma verbelor românești mult uzitate. Remarc, în acest sens, o afinitate cu volumul Rămâne-mă, scris de poeta Adela Dragomir. Prin creativitate lexicală, încă o vocabulă pare să-și includă rostul, încă nescris, în poezia feminină. Cum ar suna acest verb la infinitiv? Incert. A (se juca de-a) iarna, cu, în flexiune, prezența ori absența lui se, particulă a reflexivității? Sigur că e improprie, sigur că poate să placă sau nu, dar e știut că poezia caută să se îndepărteze de câmpul inflexibil al normelor. Dintotdeauna s-a luptat pe brânci cu stereotipiile, cu lexemele lipsite de vlagă, impotente semantic. Nichita Stănescu e, în acest sens, un exemplu clar de neîmpăcare cu ceea ce a fost deja spus în poezie, cu formele verbale încarcerate în spațiul limitativ al flexiunii verbale normate.

O altă formă a verbului a (se juca de-a) iarna poate fi întâlnită în titlul unui poem, iarnă-ți cu bine (p. 46). De fapt, poeta simte că unele verbe devin neputincioase și încearcă să le repoziționeze într-o limbă poetică în căutare de forme noi. Greu de acceptat un astfel de verb, în primă instanță, dar, dacă ne gândim că-l avem pe intranzitivul a ierna, mergem mai departe și încercăm să-l îmblânzim pe a (se juca de-a) iarna. A ierna, cu sensul de ”a-și petrece timpul de iarnă (undeva); a trăi iarna (într-un loc)”, trimite, etimologic și semantic vorbind, atât la substantivul iarnă, cât și la verbul hiberna(re). A (se juca de-a) iarna, cu sensul de ”a se metamorfoza în iarnă; a fi tot una cu iarna; a lua forma iernii”, de asemenea. E, am putea spune, corespondentul năstrușnic al verbului a ierna. De la început, așadar, o ambiguizare asumată, cu iz de calambur.

Livia întreține, de fapt, pașnic, fără tonalități discordante, un discurs al uimirii în fața anotimpului din interior. Și nu e, pur și simplu, glacialitate, tranzitivitate și minimalism discursiv, ci, mai degrabă, un tărâm al confortului după care tânjește ființa. Un tărâm de cucerit, în care amintirile să se conserve ca-n criogenie. Să le poți contempla și, la o adică, scoate din capsula cu temperaturi joase, pentru o altă, necesară, apropiere de viață.

Ca la alți poeți (Costel Stancu ar putea fi un exemplu), iarna se instaurează-n albul paginii, în acromatism, devine substanță activă, stimul creator, timp al metamorfozelor poetice. Substantivul iarna și verbul atipic a (se juca de-a) iarna devin lexeme intim legate de (a)temporalitate, de ora care-și varsă ácele peste înțelesuri, în liniște de ceasornicărie. Versul ”numai iertările sunt blânde iarna” (p. 10) cade domol, restabilind echilibrul omonimic al întregului volum.

Timpul (ne)prielnic, al dimineții cu miros de cafea proaspătă, se derulează obsesiv: ”toate ceasurile lumii își îmbracă dimineața orele ascuțite” (p. 25); ”dimineața îmi ud norii din sufragerie îi cresc/să pot umbla cu capul în ei/uneori e mai ușor așa” (p. 32); ”peste blocuri diminețile se preling precum oul proaspăt/secundele lor lichide se rostogolesc pe față/împiedicându-se nătâng” (p. 37); ”îmbrățișare rece brațul barierei prima oră/moment numai bun pentru a cerși timp din cutia milei” (p. 40). Poemul înspre diminețile pe unde intră melcii este, în această semantică a începutului de zi, un text suprarealist, de factură naumiană: ”vă mai spun doar că/de la o vreme/mă trezesc dimineți mov/îmi țin predici despre fobiile omizilor/despre durerile de gât ale pietrelor și despre/răbdarea din ochiul melcului/și nimicul pe care îl avem rest//s-au spart și semnele de întrebare/pe jos doar schelete firave/fracturi/poemule încotro” (p. 71).

Un poem se intitulează bucăți din noi. Situat chiar la jumătatea volumului, concentrat, uzând de comparație, definește cel mai bine, poate, stilistica de acum a textului scris de Livia Ghighilicea: ”o pijama cât o noapte/o respirație cât o viață/o păpușă cât o copilărie//dincolo de toate acestea suntem bucăți/ne mai adunăm duminica pentru masa de prânz/și atunci auzim/cum ne tremură oasele/de dor” (p. 35). Poezia Liviei asamblează stări, captează forme de viață trăită sau râvnită, fluxul și refluxul iubirilor proxime, uitate, inventate grație livrescului din care, la răstimpuri, ne fabricăm neputințele. Fiecare piesă a întregului își găsește un loc în cartea de acum. Fiecare piesă ar fi vrut să ocupe un alt loc, dar n-a mai fost timp pentru reasamblări. Ca-ntr-o piesă de teatru neterminată, Livia promite să revină cu alte bucăți din peisajul interior.

Textele se mențin în aria unei poeticități a timpului restrictiv, a cvasi inexistenței lui. Ceasul, orele, ceasornicăria sunt însemne clare, concrete, ale nevoii de a se racorda la temporalitate. O poetică a (pe)trecerii, cu lungul șir de amintiri revărsat peste versuri. La pagina 19, un poem bine construit, locuiai pe strada fără nume. Tot ca la Adela Dragomir, poezia îi curge prin vene și parcurge un traseu al ei, instinctual, fără jaloane de susținere instalate la tot pasul.

Calea ferată, gara, trenul, casa de bilete, bagajul și peronul, indici ai unei presupuse navete, ori, la alt pol semantic, indici ai depresiei, ai unei iubiri întrerupte, revin la nivel textual, sunt alte lexeme predilecte, recurente, ale acestei poezii a mersului, atât de riscant, pe sârma temporalității: ”niciun tren nu mai oprește în noi de atunci/gările miros acru a sărăcie arătătoarele ceasului/s-au încrețit și atârnă/deasupra caselor de bilete cu locuri în picioare/îmi pun rimel parfum tenișii roșii mă așez pe o bancă//do major vă rog” (p. 13). În povestiri din spatele peronului, se etalează, în aceeași gamă a trăirii răvășitoare, dansul pe sârmă al poeziei: ”poate că ar fi trebuit să rătăcim dracului toate biletele de întoarcere/camera se micșorează vai de noi/rulează-mi orele rămase le voi fuma cu zgomot înaintea înserării/încuie ușa mai e timp doar cât să-mi bandajez palmele//în picioare/se pleacă” (p. 22). Ca la Mariana Marin, textul absoarbe pulsațiile vieții, frământările și absurdul ei, asamblează, sub semnul  negației, dureri, stări limită, iar oamenii ies din cadru cu încetinitorul, unul câte unul.

În poemul versuri pentru dezlegare, lupta cu timpul e fățișă. Livia Ghighilicea își anunță intrarea în scenă, cu toți porii ființei la atac. Dincolo de formula poetică exersată, e multă cerebralitate, cum e și sufocare, intoxicare, renunțare, în perimetrul îngust al timpului prezent: ”anii ne târăsc după ei de cordonul ombilical/fiecare își spune viața aceasta nu va fi ultima și totuși/fiecare dimineață sugrumă pulsul ceasului/ca un șarpe constrictor/timpul e tot mai subțire” (p. 7).

Ca niște stampe, poemele scurte sfredelesc materia: ”e atâta liniște în odaia aceasta și parcă/aud/ca dintr-un biscuit cum rupe luna din noapte/sau poate secundele îngurgitate cu lăcomie/de viață/trosnesc” (ne-liniști, p. 60). Liniștea, un laitmotiv al acestei cărți de poezie, trădează o nevoie acută de a se lua la trântă, neostenit, cu timpul, cu zgomotul sfredelitor din secundele trecătoare. În poemul liniștea are urechi lungi, ea se-ntrupează-n animal domestic, în companion canin: ”rânduri din această zi parcă fără sfârșit/mașinării bărbi claxoane medicamente/timpul își trage secundele prin mine un convoi gălăgios/oameni curioși mi se înghesuie pe frunte se așază/ca pe bancă privesc/înăuntru e un ghid pentru turiști//la capătul zilei liniștea are urechi lungi/stă covrig la marginea canapelei/și bate din coadă//normal” (p. 56).

Neadecvarea la context, adesea din lipsă de timp, revine ca temă centrală. Se întâmplă  un fel de scanare cu încetinitorul a realității din jur, în care oamenii aduc tot mai mult a marionete, poartă etichete, sunt cartonați: ”odată orele alergau între stațiile expresului doi/astăzi oamenii tropăie prin mine mirosind a rozmarin proaspăt/pe frunte poartă nume generice iconițe aprecieri ale celorlalți/câteva cifre nu corespund/pe jos numai ambalaje” (p. 15). Citind poezia Liviei Ghighilicea am avut senzația, nu de puține ori, că versurile sale mă trimit la secvențe din filme de acțiune, în care metalul, cifra și arma sunt ridicate la rang de valori inconturnabile, iar ființa umană retrogradată, simplu obiect al manipulării. O haină prea mare, din care trupul evadează. Rămâne golul din buzunare, pardesiul fără identitate și așa mai departe.

Chiar și acolo unde versul se împiedică în sintaxă sau în trena vreunui cuvânt venit din trecut, poeta, asemenea funambulilor sadea, își menține echilibrul. Discursul său poetic, vibrația metalizată, prezentă pe marginile cuvintelor neîncercate suficient, rotirile-n căutare de sensuri pertinente, cu respirația, adesea, ținută, anunță o scriitoare puternică, încă prea puțin conștientă de resursele proprii. Am bănuiala că tot ceea ce rămâne în stare latentă, închis în această carte, a debutului său, se va metamorfoza în texte care vor marca istoria actuală a poeziei de la noi. Volumul Iarnă-mă promite. Își obligă autoarea să continue, să iasă din hibernare, să transcrie cu încredere ”dansul pe sârmă al sufletului”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *