MUSICA PURITAS DOMINICA (Lascia la Spina…)

Despre așa-zisul plagiat în muzică am mai scris subliniind că în fapt e ceea ce romanii numeau centonare în literatură, nicidecum rapt mai mult sau mai puțin intelectual-estetic; modernitatea contemporană nouă, în lipsă de ceva mai bun și creativ a inventat termenul stupid și steril de autoplagiat; mă întreb cine te poate împiedica să-ți reiei propria idee în formă nouă sau propria formă cu idee nouă? Haendel  a produs un minunat „autoplagiat” utilizând aceeași arie dar cu texte diferite în trei compoziții, spre plăcerea melomanilor de atunci și de azi; în Rinaldo aria (pe care am oferit-o în trecut)  e Lascia ch’io pianga, pentru ca inițial  în Il Trionfo del Tempo e del Disinganno , după Almira, să fie un serafic  îndemn neîntâlnit până la el: Lascia la Spina, cogli la Rosa. În fapt Haendel nu face altceva decât să demonstreze că geniul muzical creează dincolo de mărunțișurile exegezei care, oricum, nu interesează; pe același fond muzical asistăm la alternanța  lui Lascia între trandafir și plâns, ocolind firește spinii. 

Încă o dată deplângerea crudei sorți în interpretarea sensibilei Patricia Petibon, apoi culegerea trandafirului în două variante mirabile: Cecilia Bartoli în mirificul cadru de la Teatro Olimpico;  dar și inconfundabilul contratenor Franco Fagioli în rol de Piacere, într-o montare discutabilă salvată însă deplin de interpretarea miraculoasă a tânărului argentinian.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *