Întâmplarea face să scriu aceste rânduri într-o zi în care discursurile despre viitor, umflate peste măsură, se rostogolesc năprasnic din albie. Semnele trecutului se şterg, iar ceea ce urmează depinde, în mare măsură, de modul în care emoţia va fi sau nu însoţită de gesturile necesare pentru a cartografia năpasta şi a readuce apele în matca lor. A şti ce să faci înseamnă judecată justă, dar şi o dreaptă simţire. A spus-o cândva Aristotel, am uitat-o de-a lungul vremilor, lăsând educaţia morală să se veştejească sub mormanele neisprăvirii.
Mai mult decât fapte – stări de spirit şi calibrul virtuţilor morale aflăm în răgazul întoarcerii în trecut. Ochiul amintirilor. 100 de ani de jurnale (Eikon, 2018) urmăreşte liniile şerpuitoare ale evocării şi exfoliază emoţiile trezite de micile poveşti de familie, de contorsiunile ori momentele faste ale marii istorii. Mărturii prefirate, credulitate, raţiune şi sensibilitate, nobleţe (etică, nu genetică), deriziune, miracole şi malformări, stăruinţe, înfrânări sau grăbite alunecări se adună în punctul de fugă scrutat de Ochiul amintirilor. Cu o mână îndelung exersată în presa culturală şi în volume (Cinstite obrăzare, moftangii şi domni, Caragiale, diavolul din detalii şi Dicţionarul mărunţişurilor), pregătită să răscolească, să recunoască, să clarifice, Simona Vasilache ţine să facă „un inventar în dezordine, fără pretenţii de atotcuprindere, a multelor feluri în care poate pune viaţa în cărţi. […] Jurnale scriu scriitorii de meserie, dar şi intelectuali cu altă formaţie, regine şi oameni de rând, bărbaţi de stat şi femei la locul lor […]. Unii le publică imediat, altora li se publică după o sută de ani. Gânduri de o răscolitoare naivitate se întâlnesc, privind dinspre anii noştri, cu intuiţii foarte exacte, lucide şi eterne. Mărturii ale unei lumi care se schimbă, rămânând, totuşi, în liniile ei de forţă, oarecum la fel.”
La fel rămâne, în Ochiului amintirilor, şi priceperea cu care autoarea păstrează distanţa faţă de formula obiectivă a cercetării erudite şi îşi transformă însemnările în micronaraţiuni. Aparent inactuale, jurnalele se deschid complice spre o zonă a povestirii care le descoperă proporţii nebănuite, la răspântia dintre clipă şi eternitate. Când scormoneşte prin paginile Olgăi Gigurtu (din familia lui Bălcescu şi Aman), căreia o tihnită reuniune de familie i-a fost întreruptă de vestea bombardării Parisului, în războiul franco-german, găseşte evocări care „fără judecăţi […] fixează, cu stăruinţa elegantă a unei ploi liniştite, de noiembrie, un stil de viaţă.” Nu m-am putut opri să nu leg Amintirile şi icoanele din trecut ale Olgăi Gigurtu de Lumea de ieri văzută de Stefan Zweig, dibuindu-le în oglinda în care se reflectă – rezultată din viziunea etică – ordinea din ţesătura emoţiilor individuale. Între picanteriile şi acrobaţiile diplomatice ale lui Grigore Lăcusteanu (care la patru ani ştia greaca veche), micile „bijuterii de familie” şi reformele neduse la capăt, surprinse în cronica lui Rudolf Şuţu, confuzia pe care politica Bucureştiului i-o stârneşte între 1870-873 lui James William Ozanne, reţetele de viaţă devenite reţete de artă (în jurnalul lui Radu Petrescu) sau pragurile peste care trece Annie Bentoiu în Timpul ce ni s-a dat se răsfiră conducte microscopice care, împreună, irigă şi dau corporalitate logicii sau poticnelilor de construcţie – a unui sine, a unei biografii, a unei ţări.
Personaje cu o veritabilă ştiinţă a vieţii animă teritoriul străbătut de Ochiul amintirilor. Au naturaleţe, bună-credinţă, disponibilitate. Sau capricii, alinturi, abilitate de a-şi calibra reacţiile şi a arunca momeala în funcţie de unghiul de abordare. Din jurnale greoaie ori seducătoare stilistic, filtrate afectiv ori intens emoţionale, Simona Vasilache extrage tipuri iradiante de feminitate, dar şi profiluri masculine care, precum Ion Bulei în Lumea românească la 1900, ştiu să găsească prospeţimea într-o dantelărie narativă sau să dibuiască frumuseţea ascunsă într-un colţ de stradă ori într-o casă, ca Nicolae Vătămanu, Odinioară, în Bucureşti. Corespondenţa Piei şi memoriile Corneliei Pillat descoperă sinergisme prin care conştiinţa se permută într-o nouă realitate, umplând lumea cu prezenţa ei dinlăuntru. (M-a trimis cu gândul la Biruinţa unei iubiri, cu altoiul metafizic care îi unea pe Nelli şi Dinu Pillat.) Evocă „un fel calm şi odihnitor de a fi, în lumina unor chemări mai importante decât măruntele lupte zilnice. […] Drumul acestor memorii, o spune şi Monica Pillat în prefaţă, e asemeni intrării într-o biserică, plimbării printre scenele ei pictate, cu ochi de istoric de artă, într-un joc subtil de apocalipsă cu mântuire.” Femeie care „nu consemnează întâmplări, ci filosofii” şi face „exerciţii de recunoaştere, eforturi de a-i citi pe cei de felul ei, oamenii unei lumi care o să se scufunde” este Alice Voinescu, căutând fără încetare, „printre cei din jur, un om al viitorului” – cheie de lectură diferită de cea a lui Dan C. Mihăilescu, care (după cum îmi amintesc) vedea în autoarea Jurnalului un triumf al resemnării.
Mai multe perspective se înşiră, se îmbină şi îşi răspund în cartea Simonei Vasailache: cele ale autorilor de jurnal, care trăiesc şi reflectă istoria (pe verticala coagulării ori pe orizontala destrămării) şi una a cititorului-arheolog, care priveşte de la distanţă şi totuşi empatic, îngemănează fapte şi aduce laolaltă personaje pentru a zugrăvi, din secvenţe, o poveste întinsă pe 100 de ani. Dar reconstituirea unor istorii e întregită de recuperarea atmosferei. De aceea, efortul făcut de Ochiul amintirilor poartă şi o altă încărcătură: asamblarea imaginii recurge nu o dată la instrumente specifice literaturii – imaginaţie şi stil. Preocupată de amănunt, cu spirit de observaţie şi atentă la straturile realităţii/textului, Simona Vasilache sugerează cât sens e cuprins în trecut şi câtă memorie ne este la îndemână. Câtă emoţie palpită în amintire şi câtă raţiune a aşezat-o pe făgaşul potrivit.
Sensul de astăzi? Spre un viitor care nu vine niciodată, spune Robert Pepperell în The Posthuman Manifesto. În umanistica postumană, afirmă Rosi Braidotti. În nevoia de reprezentare a unei vieţi mai înalte, care să înlăture paralizia noastră în faţa lumii, susţine Roger Scruton. Indiferent cum privim lucrurile (de azi, de mâine), memoria e de nepreţuit.
(text apărut în „Orizont”, XX, 2019, nr. 5, p. 11)