Interviu LIDIA BODEA: Cel mai bun dintre drumurile posibile

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

 

De ce e România altfel și în materie de cărți?

Pentru că dacă România e „altfel”, e altfel în toate privințele, așadar și în privința cărților. Acum, serios vorbind, cred că e altfel și din pricina contextului istoric, a epocilor prin care a trecut; efectiv, o țară e, azi, așa cum e ca urmare a istoriei ei, a multelor ei zile de ieri. Aș putea să dau și niște exemple precise: în definitiv, istoria cărții în România nu este foarte veche sau, în orice caz, nu e foarte veche istoria publicațiilor la care să fi avut acces multă lume. În timp ce primul periodic francez (Gazette de France) apare în 1631, primul periodic din Modova, Albina Romînească a lui Gheorghe Asachi, care avea câteva zeci de abonați, apare in 1827. Și alfabetizarea este de dată relativ recentă în România. Dincolo de acest start întârziat și dificil, vin 50 de ani de comunism, în care nu spun că nu a fost prețuită cartea – ea chiar a fost foarte prețuită –, ci că au fost ani de deconectare de la piața occidentală, de la ceea ce s-a întâmplat „dincolo”. Deconectare de la un „metabolism” firesc, practic. Și, în orice caz, vorbim despre cartea supusă cenzurii. Despre tiraje fixate nu prin cererea din piață, ci de către „centrala” editorială. Venind și mai aproape pe firul acestei cronologii extrem de sumare pe care am schițat-o, voi adăuga, neapărat, și că, din 1990 încoace, România este și printre cele mai mari exportatoare de cititori. Prin aceasta înțeleg zecile de mii de oameni, poate sutele de mii de oameni care citeau acasă, aici, în țară, care au plecat, și au devenit cititori în altă limbă.

Trebuia să fie altfel, ar fi putut să fie altfel? Sau, cumva, nu aveam încotro?

Da, cu siguranță, putea să fie și altfel, dacă în ultimii treizeci de ani educația ar fi beneficiat de o strategie dinspre factorii de decizie, dinspre guverne, dinspre Ministerul Educației, dinspre inspectoratele școlare. Cu siguranță, atunci și piața de carte din România ar fi arătat altfel. Dar, ca să dau numai un exemplu: în 2019, în România, am avut anunțat, cu oarece tam-tam, Anul Cărții. Și iată că Anul Cărții dă să se-ncheie exact așa cum a început, fără nimic concret făcut pentru carte. Cu o precizare – de acest nimic se face vinovat Statul; altfel, avem inițiative private, de la edituri, asociații, fundații, la oameni care sunt puși pe făcut binele și care coagulează în jurul lor binele. E minunat că se întâmplă acest lucru, dar ce fac ei e o intervenție la nivel de capilare, de vase sanguine mici – cu adevărat vindecătoare neputând fi decât intervenția pe vasele mari: artera, deci ministerul educației, artera, deci ministerul culturii…

LIDIA BODEA ESTE DIRECTOR GENERAL AL EDITURII HUMANITAS

Care să fi fost ”vârsta de aur” în postcomunismul românesc pentru piața de carte? Sau, am avut așa ceva, de fapt?

Depinde ce element vom privilegia pentru a-l considera suficient ca să ne dea dreptul să vorbim despre o „vârstă de aur”. Din punctul de vedere al tirajelor, e clar că primii ani de după 1989, 1990 până spre 1996, au fost niște ani extraordinari. S-a recuperat atunci foarte mult. Încă existau mulți cititori, cum să le spun?, fericit dependenți de carte! Aveam mult de recuperat și în ceea ce privea scriitorii români – Eliade, Ionesco, Cioran, dintre cei plecați, dar și Blaga, Noica, Vulcănescu și încă alții. Tirajele titlurilor lor depășeau în mod curent în 1990-91 o sută de mii de exemplare.  Și aveam enorm de recuperat și pentru a ne sincroniza cu restul lumii libere în privința disciplinelor umaniste. Al gândirii libere, de fapt.

Primul deceniu a fost în totalitate benefic pentru piața de carte de la noi sau era și un semn al unei arderi de etapă, al unui comportament, ca în multe alte domenii, extra-ordinar?

Dacă facem radiografia completă, dincolo de partea aceasta luminoasă a tirajelor mari și a recuperării, ajungem la problema, foarte mare, a distribuției. Nu mă refer atât la numărul de librării – căci ele încă funcționau, dar erau într-o perioadă de reconfigurare –, cât la circuitul de difuzare, pentru că editurile nu reușeau să își recapete banii din cartea vândută. Tot atunci, o mare problemă a fost hârtia. Cărțile tipărite în primii ani după 1990 aveau în interior patru-cinci nuanțe de culori, iar calitatea hârtiei se apropia de aceea a hârtiei de ambalaj. Încet-încet, producătorii autohtoni au închis afacerea (fabrica de la Letea), iar importul de hârtie era foarte dificil; sistemul nu era nici pe departe cel care este astăzi. Începând cu anul 1994, Humanitas a început să tipărească la trustul Berthelmann din Germania, apoi editorii s-au orientat tot mai mult către tipografiile din Ungaria și… China. Prin urmare, dacă privim mai în adâncime, vedem că haosul era destul de mare. Încă un detaliu important: până în 1996, România nu avea o lege clară, o lege a drepturilor de autor. Exista și extrem de multă piraterie. Se trăgeau în tipografii tiraje duble și se vindeau la negru. Iar titlurile de succes se falsificau așa cum se falsifică bancnotele.

Cum ar fi trebuit să arate lucrurile ca să putem vorbi despre o piață de carte matură?

Pentru mine, maturitatea pieței de carte stă în directă legătură cu maturitatea actorilor ei și cu echilibrul jocului lor. Care sunt actorii pieței de carte? Editurile, autorii, cititorii; librăriile, tipografiile, agențiile literare. Presa. Ministerul Culturii, Ministerul Învățământului și așa mai departe. Or, în România sunt dezechilibre descumpănitoare – unii actori își fac treaba (uneori cu asupra de măsură; fac, de fapt, și treaba altora, atât cât le e la-ndemână), iar alții nu și-o fac sau, mai rău – dar cu specificul național nu te pui! – nu-i lasă nici pe alții să și-o facă! Dacă ne uităm pe programele de evenimente pe care le desfășoară multe dintre editurile din România, vedem cum încearcă să suplinească programele/datoriile de care Ministerul Educației nu se mai achită de mult.

Dar am avut vreodată o aliniere cât de cât cumsecade în acești 30 de ani (de libertate, euforie, democrație originală)? O aliniere a acestor actori? Sau să întreb altfel – a fost „democrație originală” și la cărți?

Da, cred că da, căci originalitatea se duce în toți atomii unei societăți. Mă întorc puțin la această imagine a echilibrului între actori: esențiale sunt librăriile. O editură degeaba își umple depozitele cu carte dacă nu are și interfața prin care să ajungă la public. Să nu mi se spună că, în zilele noastre, online-ul rezolvă orice; e altă discuție, online-ul rezolvă doar ce poate să rezolve, și nu prea poate rezolva mare lucru pentru patruzeci și ceva la sută din populație, care nu se află în zona urbană. Îngăduiți-mi o paranteză de actualitate: în conferința de presă a Radio România, organizatorului târgului de carte Gaudeamus, dl Georgică Severin, directorul Radio România, estima (visa?) la vreo sută de mii de exemplare dintr-o carte de poezie a lui Mircea Dinescu (președinte de onoare al ediției curente Gaudeamus) care, grație internetului și formatului ebook, vor putea ajunge până și-ntr-o ,,comună de lângă Sighetul Marmației”! M-a copleșit stupoarea: pe ce lume trăim, de fapt, pe ce lume trăiesc cei care, de pe poziții oficiale, deschid gura și flutură senin atari enormități?

Dar, până să avem o sută de mii de cărți (de poezie!) ajunse la cititorii de la țară via online, să ne întoarcem la problema librăriilor: nu există nici un fel de politică de încurajare a celor care vor să pornească acest tip de inițiativă economică. Cunosc programe extraordinare din alte țări, unde ești încurajat, ajutat să deschizi o librărie – fie că ai acces la chirii mai puțin copleșitoare, fie că timp de doi sau trei ani statul e dispus să nu îți perceapă impozit pe profit, ca să te dezvoți. Pe de altă parte, nu există – și e greu de conceput că în 30 de ani nu a putut fi rezolvată această uriașă problemă – nici un fel de școală de librari. Cu excepția unui master de editare – pe care știu că l-a inițiat Mircea Vasilescu la Litere în București –, nici una dintre cele aproximativ 20  de meserii pe care le presupune industria cărții nu beneficiază de o formare specifică. În Franța există inclusiv cursuri de specializare pentru contabilitate de editură. La noi, grafician de carte – nu; redactor de carte, corector de carte – nu. Și așa mai departe. De fapt, editurile, în bună măsură, și lanțurile de librării sunt și un fel de școli; iată, din nou, un exemplu de suplinire a unor roluri pe care era firesc să le joace alții… Am avut zilele trecute o întâlnire cu dl Cristian Lascu, pe care nu mi-l pot închipui altcumva decât explorând peșteri, ori refăcând traseul lui Racoviță, în Antarticta. Ei bine, Cristian Lascu mi-a povestit că, până să intre student la geologie, a făcut o școală de librari! Îi dădusem întâlnire la Humanitas-Kretzulescu, într-o librărie deci, și potriveala aceasta la-ndemnat să-mi povestească câte ceva despre ucenicia lui ca librar școlit anume pentru această meserie, înainte de 1990. Nu sunt nostalgică, dar strict din acest punct de vedere, al școlitului, al respectului pentru meserii, da, aș zice și eu că era mai bine, meritul nefiind al unui regim lipsit de orice merit, ci al uei tradiții încă nedinamitate.

Se spune că, atunci când e o criză economică, oamenii citesc mai mult, au mai mult timp să citească… E adevărat?

Nu. Dacă e criză economică, scade consumul. Punct. Cartea este, până la urmă, în zona bunurilor care se cumpără. O criză economică înseamnă că, din circuit, dispar bani. Pentru mulți, o criză economică se traduce, cel puțin într-o primă fază, prin lipsa cashului; aceasta înseamnă reduceri peste tot. Să ne închipuim circuitul unei cărți. Eu, ca editură, angajez tipărirea unei cărți, către o tipografie, contra unui cost. Trebuie să plătesc tiparul; trebuie să plătesc și salariul celor vreo zece sau mai mulți oameni care au ceva de făcut în „bucătăria” cărții, de la director, redactor-șef, redactor, secretar de redacție, corector, paginator, grafician, redactor de promovare, agent de vânzare, facturist, șofer de transport… Am deci o grămadă de lucruri de plătit. De unde pot fi plătite toate astea? Din banii rezultați din vânzarea de carte, bani pe care trebuie să ți-i dea librăriile. Librăriile, la rândul lor, au de făcut nenumărate plăți. Tu, ca editură, la rândul tău, trebuie să faci și plățile de copyright și drepturi de autor și, dacă undeva acest circuit se gripează, lucrurile nu merg mai departe. Eu nu îmi primesc banii din librăria care vinde – pentru că ea are o problemă de cash. Nu îmi pot plăti fie tipografia, fie autorii, fie redactorii. Și e grav. Și, pe termen lung, de asemenea foarte grav e că nu mai ai bani ca să-i investești în titluri noi, pentru că orice proiect nou presupune o investiție. Nu mai există ofertă nouă în librării, interesul – atât cât mai există – dinspre un public atins și el de criză scade în mod evident. După părerea mea, una dintre marile probleme ale crizei, așa cum s-a reflectat ea în zona de carte, a fost exact aceasta: puține edituri au mai avut forța de a veni cu titluri noi. Or, știm: cititorul intră într-o librărie și, aproape automat, întrebarea lui este „ce mai aveți nou?”.

Un actor foarte mare, așa cum este Humanitas, poate „naviga” mai ușor în situații din acestea de turbulențe?

Și da, și nu – în teorie. Totul depinde de tipul de mișcare pe care alegi să îl faci. Să ne imaginăm un pachebot. Ei bine, pachebotul, ca să poată lua curba, trebuie să se hotărască cu mult timp înainte. Sau să ne imaginăm o mașină: dacă vrei să iei curba la deal cu 120 la oră, s-ar putea să nu te ajute că ai tu un motor așa de grozav. Spuneam „nu”, pentru că un actor mare al pieței de carte nu are suplețea, elasticitatea unei instituții de mai mici dimensiuni. În condiții de criză, trebuie să rezolvi masa salarială pentru 200 de angajați. În 2009 a trebuit să reducem schema salarială aproape la jumătate.

Cum te poți pregăti pentru o asemenea perioadă – delicată, dificilă?

Pentru că văd că zăbovim cam mult pe acest subiect – criza –, îmi vine să vă rog să ne oprim, în orice caz, să nu mai rostim cuvântul… Ca tot pățitul, tind să suflu și în iaurt. Cum am spus, 2008, 2009, prelungiți și în 2010 au fost niște ani extraordinar de duri, și când spun duri nu am în minte doar ce ni s-a întâmplat în afara noastră, ci și, poate mai cu seamă, ce s-a întâmplat înlăuntrul nostru, acolo unde a trebuit să punem cumva în acord vocația, umanismul, cu realitatea, constrângerea economică.

De fapt, multe dintre întrebările acestea pe care le-am pus în cascadă duc înspre următoarea temă: să nu ne fie frică, pentru că nu vom scăpa de cărți! Nici când e criză…

E și titlul unui splendid dialog publicat la Humanitas, dintre Eco și Carriere. Nu, nu vom scăpa de cărți…

Dar cartea electronică, apropo de ultima decadă a acestor trei decenii postcomuniste? Vine ca un plus sau ca un minus?

Categoric, ca un plus. Cartea electronică e orice altceva, dar nu un minus, nu un rău și nu un rău necesar. Cartea electronică e, până la urmă, o simplă, anticibabilă metamorfoză pe care a cunoscut-o noțiunea de carte. E ca și cum am spune că trecerea de la papirus, pergament, la manuscris la hârtie a fost un minus sau un rău necesar. Ceea ce nu e cazul deloc. Cartea electronică nu e dușmanul cărții tipărite. Lectura e numitorul lor comun, numitorul lor comun… miraculos, aș spune. Câtă vreme miracolul lecturii nu e primejduit, e bine. Lectura electronică e o opțiune pe care cititorul o are, dacă vrea, între alte opțiuni. La fel, cartea citită, audiobookul – e și ea una dintre opțiunile de carte. Aceste formate de carte nu sunt concurente. Iar discuția dacă un alt format de carte decât formatul tradițional face bine sau dacă face rău estompează lucrul care rămâne singurul cu adevărat important: cititul. Câtă vreme nu apare pe lume un device – nu știu un alt cuvânt, îi spun așa – care să primejduiască actul lecturii, putem fi liniștiți. Orice device care încurajează lectura este binevenit. Dacă se va inventa – să o luăm puțin razna în SF – o fiolă care să conțină 1001 de nopți sau Solenoid și pe care să ți-o injectezi când ai tu chef, aș vota în favoarea ei.

Merg la noi multe dintre rețetele piețelor de carte mature din Occident sau și aici avem o semnificativă diferență specifică?

În bună măsură, ce e bestseller în Occident e bestseller și la noi. Nu discutăm aici despre cartea unei vedete de televiziune pe care o știu doar oamenii care locuiesc pe cele două coaste ale Americii. Dar, în bună măsură – accentuez „în bună măsură” –, succesul de acolo se replică și pe piața noastră de carte. Și anume, la proporțiile de aici; ceea ce acolo se vinde, să zicem, într-o jumătate de milion de exemplare, la noi ajunge, în cele mai bune cazuri,  poate la a zecea parte din ceea ce se întâmplă în țara de origine…

Aceasta, pe de o parte, despre vânzări. Dar în privința mecanismelor prin care cartea este „împinsă”, adusă către cititor?

Infrastructura nu te lasă să folosești decât puțin rețetele de acolo. Ce înțeleg prin infrastructură? Din nou, mă întorc la numărul de librării. 8.000 în Franța, poate că 300 – spun cifra cu bunăvoință – în România. Din nou infrastructură: mass-media, canalele prin care poți să promovezi o carte. La noi, câte emisiuni de televiziune avem dedicate cărților? Apoi, ziarele, revistele și tirajele lor? Dar jurnaliștii culturali? Câți au mai rămas la noi? Nu cred că există, dau numai un exemplu, nici măcar un singur jurnalist care poate scrie, competent, despre cartea de știință. Există pasionați care scriu despre asemenea cărți – Doru Căstăian, bunăoară –, dar, iarăși, vorbim despre o substituție, despre cineva care face o muncă pentru care nu există instruire ca atare, ca specialitate, în presa culturală.

Și atunci, pentru România, ce împinge  mai mult cartea către public? Așa cum stau lucrurile în realitate, nu cum am vrea să stea.

Pe de o parte, formula veche: „se află” despre cărți. Apoi, Facebook, rețelele sociale în genere, dar mai ales Facebook. Facebook-ul cel hulit. Sunt rampe de lansare și cele două târguri mari de la noi, Bookfest și Gaudeamus. În general, ceea ce devine bestseller în cele cinci zile ale târgului pleacă mai departe și devine bestseller și în lunile următoare, în circuitele de dincolo de târg. Sigur, contează planul de promovare pe care îl faci, contează regia lansării, turneul de lansări, interviurile care pot fi făcute cu cei câțiva jurnaliști culturali de ținută și iubitori de carte.

Ce merge la noi? Merg cărțile care trebuie să meargă?

Nu neapărat. Pe de o parte, dacă mă gândesc la succesul de vânzări al unuia ca Dan Puric (ar mai fi și alții, au mai fost și alții – Pavel Coruț, par exemple), n-aș spune că ”merge” ceea ce s-ar cuveni ”să meargă”. Depinde despre cine vorbim. Cei care citesc „din accident”, cititorii întâmplători, care nu sunt de cursă lungă pot să cadă peste lecturi de acest tip – senzaționaliste, care nu servesc la nimic altceva decât la adormirea minții proprii. Or, un rost de căpătâi al cărților e să-ți trezească mintea, să te deștepte, nu-i așa!? Pe de altă parte, avem șansa cititorului care nu citește „din accident”; preferințele lui conturează un portret de cititor matur. E un cititor de cursă lungă, care nu mai poate fi păcălit, care are așteptări, care judecă cu mintea lui. Din păcate, acest tip de cititor este, cum să spun, tot mai rar. Și, tot legat de el, într-un registru impersonal: s-a făcut tot ce s-a putut face pentru ca acest cititor să fie tot mai rar.

Ce anume s-a făcut?

Ne întoarcem: s-a pus la pământ educația, s-a săpat la rădăcina tuturor valorilor, s-au linșat oamenii care erau purtătorii privilegiați spiritual ai acestor valori. Și, ca să nu rămânem la acest impersonal „s-a făcut”, din familia implacabilelor „plouă”, „ninge”, propun să reformulăm într-o morfo-sintaxă mai puțin fatalist-ambiguă: comuniștii au urât gândirea liberă, așa că au ucis-o, cât au putut, apoi au împiedicat-o – fățiș, mai bine de 40 de ani (1947-1989), iar în mod ocolit, prin dezinteres, lipsă de sprijin bugetar, coerență și strategii pe termen lung etc., de 30 de ani. Calculat sau instinctiv, cei mai mulți dintre politicienii noștri au știut să decline faimoasa zicere „proști, dar mulți” în favoarea lor.

Au succes la noi, pe piața noastră de carte, cei care merită să aibă succes?

Unii, da. De fapt, mulți dintre cei care merită să aibă succes îl au. Dar există și excepții care te întristează. Am una în minte: Andrei Cornea. El ar trebui să fie mult mai citit, și cu cărțile de eseistică și filozofie, și cu romanele sale.

De ce? De ce unii au succesul pe care îl merită și alții, care îl merită în egală măsură, nu îl au?

Nu știu, nu știm de ce. Dacă am ști, meseria de editor ar deveni foarte simplă, poate că plicticos de simplă, căci predictibililitatea e plictisitoare. Și cred că nici nu m-ar mai atrage prea mult o profesie desfășurată prea mult în perimetrul predictibilului.

E un fel de #rezist și pe piața de carte de la noi?

(zâmbește) Nu puțini dintre noi am fost de-a dreptul în #rezist-ul originar, în stradă direct. La un moment dat apăruse, mai în glumă, mai în serios, ideea de a ține ședințele noastre obișnuite direct în Piața Victoriei. Sau întâlniri, negocieri de contracte cu alți autori. Era o redacție mobilă în Piața Victoriei și pentru noi, cei din edituri… Am semnat contracte, am pus la cale turnee de lansări, ba chiar viitoare cărți…

Dacă am putea să punem una lângă alta cărțile publicate de Humanitas în aceste aproape trei decenii de existență, câte autostrăzi am avea?

Depinde câte benzi vrem să aibă autostrada! Editura Humanitas înseamnă cam 25 de milioane de cărți tipărite. Spre 8.000 de titluri distincte. Dacă ne raportăm la formatul clasic – 13 cm lățime,  20 cm îmălțime – , atunci cinci cărți una după alta egal un metru. Un kilometru facem din 5000 de cărți. 25.000.000 de cărți = 5.000 de km de autostradă. Stăm deci, ca drum făcut din cărți, mai bine decât toate guvernele din ultimii 30 de ani. Dar ce știu eu?!, sunt filolog, poate c-am greșit calculele. Ce știu sigur e că drumul cărților, construit de scriitori, traducători, edituri, librari, bibliotecari, cititori, e, cu toate hârtoapele lui, cel mai bun dintre drumurile posibile.

notă: acest interviu a fost publicat în numărul din luna decembrie 2019 al revistei Orizont. 

Întregistrarea care a stat la baza acestui interviu a fost realizată în incinta La petite bouffe Cotroceni

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *