„Supă dă creieri”

Un bătrân îmi povestea cu decenii în urmă că pe front fiind, se întreba împreună cu alți luptători dacă politicienii vremii aveau creier în cap sau ”supă dă creieri” și nu oricum ci fierbinte. 

Greu de spus de ce, dar marile penibilități distructive ale învățământului european din ultimii ani provin din Italia, ca denumire desigur; proiectul Bologna care reflectă impotența financiară europeană, reducând facultățile la trei ani are ca echivalent pentru învățământul preuniversitar testul Pisa generator de isterie mediatic-națională, probând încă o dată că încălzirea globală e secondată de înfierbântarea cerebrală generatoare tocmai de amintita zeamă. Povestea cu încălzirea, promovată cu fervoare de o jună suedeză, ne arată încă o dată că locul unei „jeanned’arc” de vârstă liceală ar fi la ore, la școală și nu pe meridianele globului. Sau e încă o probă a „seriozității” școlii occidentale pe care o clamăm penibil. (În paranteză amintesc că în urmă cu 30 de ani, în decembrie la Timișoara erau 16-18 grade cu plus, iar dacă ne-am fi isterizat că vine încălzirea globală, am fi ieșit în Piață să-i mulțumim partidului pentru măsurile pe care le va lua spre binele Țării.)

Denigrarea ordinară a învățământului românesc de toate gradele, practicată sistematic, de la unii părinți semianalfabeți, până la fostul președinte al Statului (altminteri și domnia sa un produs al  „școlii care produce tâmpiți”) în cârdășie cu media audio vizuală, un produs de aceeași calitate, contrastează scandalos cu înghesuiala recrutorilor la așa-zisele „târguri” școlare sau universitare unde prețurile ofertate denotă că povestea cu „șansele” rămâne o minciună și că nevoia de bani e mare și în lumea geniilor în devenire. Banii sunt buni și de la români, adeverindu-se adevărul imperial non olet, banii nu put, lucru demonstrat încă de Vespasianus prin taxa pe … vespasiene, adică closetele publice romane. Uluitor, având în vedere nivelul clamat catastrofal, la ultimele „târguieli” de carne vie inteligentă, recrutarea s-a adresat deja tinerilor pornind de la 8 ani; pentru eficientizare, aș propune ca pe viitor adresarea să vizeze direct gravidele pentru ca oferta să fie de la 0(zero) ani la … câți or fi, dându-se un nesperat stimul și comerțului cu ovule (fecundate). Dar isteria pisană nu ne caracterizează doar pe noi, așa cum prezintă lucrurile detractorii naționali  (permanent) de (ser)viciu; în zilele marii isterizări provocate de devoalarea rezultatelor testului, profitând de multilingvismul și multiculturalitatea zonei noastre bănățene dar și de situarea noastră UE, am urmărit reacțiile altora; evident negativiste dar parcă nu atât de nevrozate și denigratoare la adresa… propriului cuib. Televiziunea maghiară constata că nu e chiar atât de rău dar că oricum nu dă mare preț pe opiniile altora. Televiziunea germană de Stat și nu numai sublinia că școala e la nivel dezastruos: din trei elevi unul recunoaște că nu are nici o carte acasă; din cinci doi recunosc că nu au citit nici o carte. Francezii rămân la părerea pe care nu și-o vor schimba prea curând, că un bacalaureat cu promovabilitate peste 50-60 % devine cel puțin dubios, primind calitatea de suspect. Ceea ce este însă mai grav e faptul că la noi comentatorii erau și sunt civil-mediatici care nu au nici o tangență cu școala, „specialiști în  educație” care n-au predat o oră într-o școală, teoreticieni ai sterilității pedagogice. 

Dar, spre a nu fi acuzat de malițiozitate naționalist-educațională, voi da câteva exemple „strălucitoare” din învățământul occidental, de neuitat. 

Pilda 1: În anii 90, am făcut un tur european (fără invitație și diurnă!) pe bani proprii; la Paris, am cunoscut o familie de cadre universitare; simpatici și volubili, fără ifose; din vorbă-n vorbă, făcând schimb de informații universitare, tânărul, asistent universitar la Sorbona (nu-știu-a-câta) mi-a mărturisit că are o mare problemă: predă limba și literatura engleză la Litere, el fiind din sudul Engliterei, fără să fi absolvit vreo facultate, profitând însă de faptul că șeful Catedrei e englez din aceeași localitate cu el; povestea mergea deja de trei ani dar, ușor panicat, se gândea că totuși va trebui cumva să urmeze cursurile facultății la care preda; era mirat de faptul că eu, lector atunci, aveam publicate cărți de specialitate și traduceri. Acum, cugetând retro, mă gândesc că o soluție ar fi fost achiziționarea unei diplome, contra cost, că nu noi am inventat procedeul.

Pilda 2: De acasă. În perioada războiului din  Iugoslavia, instituția noastră a primit vizita unui universitar scandinav, ceva între sociolog și politolog, în cadrul programului european de intoxicare a celor aflați în imediata apropiere  a zonelor de luptă, iar argumentarea era cea a colonialistului în fața membrilor bantustanului. Războiul era unul just, după cum „pierderile colaterale” erau prezentate ca firești; grav era însă faptul că flecarul universitar nu prea știa ce și unde era exact Iugoslavia, debitând incredibile inepții, bâlbâite dar explicabile totuși prin dampful de alcool pe care îl emana până la jumătatea amfiteatrului; nu era nici primul, nici ultimul scandinav venit la noi pentru alcoolizare, semn că prohibiția nu e un lucru bun.

Pilda 3: cu adevărat strălucitoare prin actanți din (în curând) Brexitania. În 2012 la Polirom a apărut în traducerea Danei Crăciun volumul Memorii, de Joseph Anton, idem cu Salman Rushdie; printre altele și o întâmplare interesantă, chiar intrigantă; după absolvirea studiilor la Cambridge – tata avea bani – tânărul își propune să aleagă un curs special intitulat Mahomed, răspândirea islamului și califatul timpuriu; dar, în spiritul autonomiei universitare (?) „profesorul titular și-a anulat cursurile și a refuzat să-i coordoneze pe cei câțiva care îi aleseseră materia”.(p. 51). Tânărul Joseph sau Salman, insistent, trecând și de un Sir specialist în… istorie economică, ajunge la un „geniu” care, cu surprinzătoare sinceritate și probitate, dacă nu indiferență, îi spune: „Nu sunt specialist în acest domeniu, dar știu câte ceva despre el, așa că, dacă mă accepți drept coordonator, eu sunt dispus să te coordonez”. (p. 52). Comentariile sunt inutile.

Aș mai adăuga în final și cazurile studenților, niciodată mediatizate, care se întorc după câteva luni nu pentru că „nu rezistă”, ci fiindcă neajungerea școlii cu totul îi dezmântă, ca să-l parafrazez pe ardeleanul Petru Maior. 

Închei cu gândul absolventului de la Cambridge: „Când viața devine o serie de crize și soluții de urgență, normalitatea e cea care se transformă în lux – dorită la infinit, dar imposibil de obținut”. (p. 404). Și totuși, una minimă ar fi posibilă dacă ne dorim măcar declarativ „o Românie normală”. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *