Ce sunt aceste rânduri decât nişte mesaje pe care un vânt de mare le va duce spre larg? Ce sunt aceste rânduri decât nişte zmee pe care le va primi cerul, pentru a le preface în nori? Ce sunt aceste rânduri decât nişte scrisori pe care mâna mea le aşterne, pentru ca mâna ei de fum să le poată atinge?
Nimic nu te poate pregăti pentru moartea celui pe care dragostea îl înscrie în viaţa ta: singurătatea ce urmează este asemenea unui şir de ziduri care se înalţă şi dincolo de care nici măcar soarele zilei nu se mai poate vedea. Nimic nu te poate pregăti pentru moartea celui pe care dragostea îl luminează pentru că imensa, tandra, delicata fericire a fiecărei zile te suspendă, pe vecie, în clipa inundată de parfum destinată să dureze. Nimic nu te poate pregăti pentru moartea celui pe care dragostea îl înconjoară cu nimbul său , pentru că niciodată nu avem curajul suicidar de a te contempla abisul morţii ce se deschide în faţa noastră: atracţia adâncului este magnetică şi ucigaşă, ca aceea a unui maelstrom. Nimic nu te poate pregăti pentru moartea celui pe care dragostea îl aduce în fiecare dimineaţă a vieţii sale cu întreaga lui tinereţe , pentru că evitarea gândului morţii este singura piedică în faţa neantului ce ne poate înghiţi.
Ce sunt aceste rânduri decât o încercare de a aproxima, prin cuvinte stângace, intensitatea unei despărţiri? În clipa în care plânsul te părăseşte, cuvintele revin, cu promisiunea că sensul lor poate ordona sentimentele ce ajung la suprafaţă, ca o lavă nedomesticită. Dar cuvintele însele sunt neputincioase, de vreme ce sunt unelte diurne, raţionale, tenace. Doar visul, cu ale sale culoare ce dau spre alte culoare, este camera adăpostind duhul ei . Iar în această cameră a spiritelor cuvintele nu mai pot pătrunde, căci ele nu pot transcrie conversaţiile ce pregătesc revederea, după cum nu pot traduce paroxistica revelaţie a iubirii ce scânteiază în genunea de himere.
Ce pot spune aceste cuvinte goale despre pustiul dimineţilor în care nostalgia are tăişul unei lame înfipte în trup, ce pot spune aceste cuvinte goale despre conturul străzilor şi al grădinilor ce erau luminate doar de ea, devenite acum doar spaţii ale îngheţului şi ale pierderii, ce pot spune aceste cuvinte goale despre oglinda în care mă privesc, cu speranţa de a vedea, alături de imaginea mea , chipul ei, reunit mesmesric, dincolo de moarte, ce pot spune aceste cuvinte goale despre umbra fericirii care te atinge în somn, îndreptându-se spre spaţiile neîngrădite ale nopţii?
Ce sunt aceste rânduri decât o încercare a celui ce se incăpăţânează să scrie, pentru a a capta amprenta mediumnică a duhului ei? Asemeni unui scafandru ce se coboară în adânc , spre a se intoarce la lumina undelor, scrisul meu explorează strat după strat, disperat, îndrăgostit şi nefericit. Şi , treptat, cuvintele se eliberează de învelişul lor terestru, pentru a deveni cărămizile moleculele din care se clădeşte imperiul diafan al himerelor: imateriale, ca nişte zmee, cuvintele se încarcă de energia pe care doar dragostea pierdută o mai posedă, cuvintele se înalţă spre cer şi se apropie de grădina noastră, cuvintele se unesc cu valurile , cuvintele plutesc, cuvintele se îndreaptă spre orizontul ultimei noastre toamne, prin aceste cuvinte spectrale şi liberate pot eu însumi să ajung la porţile pe cale de a se deschide, aceste cuvinte nerostite şi mute sunt mâinile cu care o pot atinge, aceste cuvinte mă poartă spre revedere şi spre seninul ce potoleşte dorul, parfumat şi eteric.
Ce sunt aceste rânduri decât scrisorile pe care mâna ei le scrie, prin propriile mele mâini: dragostea de dincolo de moarte nu cunoaşte sfârşit şi doar prin ea atingem seninătatea refuzată muritorilor nefericiţi. În nori, în valuri, în grădini, în străzi şi în ziduri, această dragoste se înscrie, pentru a deveni una cu mine. Viaţa capătă sens, în cele din urmă, ca o treaptă a revederii.
