Lacrima – o problemă de interpretare

Un lucru e evident: orice comemorare are amploarea pe care i-o decid regizorii politici; fără îndoială că în 30 de ani nu s-a făcut atâta caz de evenimentele din decembrie 1989, precum la aniversarea trigintală; că totul era organizat pentru conducătorii de azi o probează și faptul că în capitală s-au decis să mărșăluiască aproximativ o mie de oameni din milioanele de locuitori; de râsul Europei s-a dovedit a fi și parlamentul (aproape) continental care după trei decenii a ajuns la concluzia că trebuie să aflăm adevărul; oricum nu câștigă nimic din asta. Până și în proză, la Dumas, conturile se reglează cumva după 20 de ani.

Dintr-un canal apare următoarea informație scrisă (numele sunt cunoscute, încă…), în josul unor imagini neconvingătoare însă:  președintele și premierul, cu ochi înlăcrimați. Dat fiind că limba noastră ce-o rostim e cel puțin năstrușnică, apare aici o mare problemă interpretativă din partea celor evocați dar și de interpretare pe căi etimologice.  Avem întâi o parte concretă: lacrima, evident de origine latină că altfel nu am lua-o în discuție, din lacrima și câteva trimiteri patristice – că tot suntem creștini –  la semnificațiile posibile ale acestui produs glandular în primul rând. Sfântul Ieronim spune următoarele, ca bun cunoscător, deși nu știm să fi fost un individ plângăcios, dimpotrivă: „O! Lacrimă umilă! A ta este puterea! A ta este stăpânirea; le impui tăcerea celor ce-și nedreptățesc prietenii; nu te temi de tribunalul judecării; nu există nimeni care să ți se poată opune!”. Din frumoasele cuvinte ieronimiene putem simți totuși ceva care trimite și la șantaj sentimental. Sfântul Augustin, mai subtil dar niciodată atât de convingător precum cel retras la  Bethleem, crede că „Lacrimile celor tăcuți sunt mărturia suferinței noastre”, ceea ce începe să aducă a politică și nu întâmplător în cazul lui. Tot el, precum conducătorii convinși de relația lor cu Divinitatea, scrie solemn: „Lacrimile celor ce ispășesc în suferință cad pe chipul Domnului”.  Oricum, talent avea și el, dar nu cât Ieronim.

Având deci datele concrete, să vedem unde intervine problema; întâi pornind de la interpretare: poate fi convingătoare (nu  adevărată și nici nu e cazul când e vorba de politicieni; am mai avut un președinte care a plâns de te apuca râsul) sau nu, deloc. Aici nu doar imaginea contează ci și prezentarea ei; când cineva duce mâna la ochi instantaneu (neigienic dar și incontrolabil) îi poate avea înlăcrimați  lacrimabiles dintr-o cauză  patologică lacrimatio oculorum  adică boala semnalată de Plinius ca lăcrimarea ochilor; evident neplăcută dar nici cele arătate de Ovidius nu par mai  bune când scrie că „invidia de-abia-și ține lacrimile, fiindcă nu vede nimic demn de plâns”. Ambele ipostaze dificil de controlat.

Cu totul altceva este însă când ochii sunt în lacrimi; consecința nu este precum în cazul ochilor înlăcrimați, ci a verbului  illacrimare (in- lacrimare) a plânge, a vărsa  lacrimi  pentru ceva, cineva; atât de dureros încât scrie același Ovidius „de aceste nenorociri ale mele ar putea plânge și fiarele”; nu se gândea desigur la crocodili.

În concluzie: în funcție de starea oculară, indiferent cine sunt protagoniștii, spre a fi convingători trebuie să aibă ochii în lacrimi, chiar nemotivați lăuntric; pentru ochii înlăcrimați avem picăturile Similasan și alte preparate oferite fervent de producători căci, spune reclama „vremurile s-au schimbat dar ochii au rămas aceeași”; sau pe aproape.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *