Între asumare și asomare

Cu ani în urmă, în timpul unei plimbări prin Păltiniș, C. Noica, având recentă lectura unui articol (Întoarcerea la matcă) în care demonstram procentual că Rostirea filosofică românească este în proporție de 86% latină și nu altfel, deși ușor intrigat, mi-a spus: „Ca latinist vei vedea ce minunății ne poate dezvălui limba noastră…”. Desigur nu a greșit în privința … minunilor.  Cu timpul am observat însă că totul se datorează nu doar limbii ce-o rostim, în sine, căci ea devine prin rostitori; în bine sau în rău. În funcție de ei, ea poate fi mirabilă sau deplorabilă, intrigantă sau dătătoare „de plictis” ca să-l citez pe același înțelept.

Și-apoi, e imposibil să nu te întrebi cum, spre exemplu, o umilă alternanță vocală generează interogații dintre cele mai ciudate! Oare să nu fie chiar nici o legătură între frenetic invocata asumare guvernamentală (indiferent de orientare!) în luna decembrie și sonora asomare porcină din aceeași lună a anualei magii a Crăciunului??? Oare guițatul final al râmătoarelor asomate să nu aibă nimic cu trăirile unor semeni de-ai noștri, depinzând de tabără desigur?

Și totuși, toate au o explicație: într-o formă statală fără stemă pe drapel  și cam  neclar definită ca structură politică      (ușor parlamentară, cam grea prezidențială uneori, dar nu chiar gravidă), devine firesc ca prin procedeul minoritar-guvernamental al asumării, parlamentul – bun sau rău, dar ales – să fie tot mai decorativ. DEX arată corect: „a asuma – a lua ceva asupra sa sau pe seama sa, a se angaja să îndeplinească ceva”, din fr. assumer, lat. assumere.

Prima problemă e că guvernul se angajează  într-adevăr, dar nu față de cei ce în fapt nu l-au votat, ci față de cei ce ne împrumută și ne dirijează mai mult sau mai puțin discret și, nu în ultimă instanță, față de propriile ambiții sau cât îl duc mințile componente.  Ca să înțelegem corect,  să mergem cu etimonul assumere mai departe și vom constata că sensurile lui duc la ideea de ignorare a legislativului, prin acapararea de puteri nu o dată obrăznicite: a lua cu sine, a-și atribui, mai ales a-și însuși în plus, a lua în plus. Nu în ultimul rând, trebuie cercetat substantivul assumptio din aceeași rădăcină cu verbul și însemnând asumare, luare, alegere; în dreptul roman însă are unica semnificație de uzurpare, iar în latina patristică de înălțare de pe pământ la cer.  E evident că nici parlamentarilor romani, senatorilor adică, ideea de asumare nu le era plăcută dar,  venind  cel mai adesea via imperatoris, nu  aveau de ales; dar tot uzurpare era considerată.

Prin urmare, indiferent de minoritate (că tot viețuim în mândra Europă a minorităților ocrotite, inclusiv hoți, criminali și violatori) sau majoritatea guvernamentală, asumarea cu frenezie duce la uzurparea îndatoririlor parlamentului vădind o atitudine tot mai celestă a guvernatorilor, adică ruptă de pământul autohton.

În aceste condiții, relația guvern – parlament devine mai curând una te tip asumare –  asomare, aceasta din urmă definită în Dicționarul de neologisme ca „a ameți animalele la abator înainte de tăiere – cu o lovitură puternică”, de preferință în cap.  Fiind europeni, crescătorii individuali de la noi, vrând-nevrând trebuie să apeleze și ei la asomare. Revenind la sacra etimologie, de remarcat că asomarea e totuși una blândă, aproape onirică: ne duce la fr. sommeil la rândul său din latinescul somnus; doar că în cazul de față e cel de veci.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *