Duna

Iarna ne acopeream cu dune. Și vara, uneori, când era frig. Le scoteam din lada mare de pe coridor, le băteam bine, să iasă tot praful și spiritele rele, le atârnam la soare, până seara, târziu. În Banat, i se spune dună. Un regionalism. Împrumut din maghiară. E plapuma burdușită cu puf de rață ori de gâscă, corespondentul pilotei de azi. Mă vâram sub ea ca-ntr-un balon cu aer cald. Duna grea și deosebit de pufoasă mă absorbea, mă amprenta, mă vrăjea. Părea că deține supremația în acea cameră de țară, luminată palid. Erau momente când se umfla ca aluatul în cuptor și dădea cu capul de tavan. O sferă care-și mărea conturul și atingea pereții înalți ai camerei, tavanul, podeaua. Doar cele patru colțuri ale încăperii lăsau loc de respirație. Duna rămânea captivă în acel cub. O geometrie perfectă în pliurile imaginației, pe care o adoram și de care mă minunam în fiecare zi. Credeam că nu există pe lumea asta o altă cameră, cu o altă dună care să ia forma unei sfere și să mă amuze într-atâta. 

Mă cuibăream sub ea și, de-acolo, din acel punct pe care n-aș avea cum să-l descriu cu exactitate, începea una dintre cele mai derutante și fantastice povești. Duna se anima, se rostogolea, mă lua în brațe, se dilata ori se restrângea în coconul ei de puf, îmi atingea vârful degetelor de la picioare, se înălța ca duna aurie de nisip în deșertul saharian, o zbughea și se făcea ghem. Rămânea, adesea, într-un fel de levitație, suspendată între tavan și salteaua bătrână care, iarna, era umedă, înrourată, ca o pajiște în zori de zi. Alteori, în zilele cu ploaie, era ca o baltă acoperită cu mușchi, în strat subțire. Umezeala îmi pătrundea în oase. Treceau câteva zeci de minute bune până să mă încălzesc. Lăsam în urmă frisoanele, degetele înghețate, spațiile neprietenoase, cu strănuturi în cascadă, descopeream alte teritorii, împletite-n torsade. Lumea, brusc, se colora. Peste dună, lumina cădea păgubos, intermitent. 

Becul din tavan nu mai avea decât jumătate de abajur. Atârna ca un fir de păianjen cu capul prins în menghină. Când mă-nvârteam în pat, se mișca cu grație, iar fasciculul luminos clipea pe litere, când sus, când jos. Mai era și lampa de pe noptieră, cu cap de copil bosumflat. O aprindeam când afară se întuneca. Trăgeam draperiile și mă uitam în oglindă. Nu la mine, ci la duna care se ițea în spatele meu, cu impertinență. Mai lipsea să-mi înconjoare brâul cu brațe lungi, acaparatoare. Casa din cartea care se lăfăia în mijlocul dunei era a unor animale simpatice. Nu-mi amintesc numele lor. Unele dădeau cu botul pe afară, priveau spectacolul din acel cub necunoscut, apoi, sfielnic, se retrăgeau în pagină. Se întâmpla să mai încurce paginile și, atunci, se trezeau încolțite. Săream să le apăr și, fără să-și dea seama, le mutam la locul lor, în ițele poveștii.

Duna era pe post de calorifer. Știam că, la un moment dat, va fi atât de cald sub ea, încât, foarte încet, cu mișcări aproape subacvatice, mă voi dezveli. Era un cerc vicios din care nu puteam ieși. Stările de bine alternau cu cele de rău aproape visceral. Căldura bolnăvicioasă, emanată de trupul meu în contact cu duna de la țară, se desprindea și popula încăperea. Torcea pe plita din burta teracotei. Se așeza pe pervaz și contempla casa vecinilor de peste drum. La fereastra lor era întotdeauna o floare. De când murise tanti Zina, florile s-au înmulțit. În ultimii ani, apăruseră, ca din senin, orhideele, pesemne că mușcatele au căzut în dizgrație. Te duceai la pomană, duceai orhideea-n ghiveci. Primeai, la schimb, punga cu colac, nuci și un măr prăpădit. Te invita nașa de sărbători, îi ofereai orhideea albastră. Nu se mira. Avea deja o colecție întreagă cu care se mândrea. Stăteau aliniate în holul închis cu termopane. Tot holul era al lor. Veneau rudele în vizită, le vârai în palmă floarea cu pământ puțin, viu colorată. Aveai de dat, nu glumă, pentru că floarea scotea, tot la câteva săptămâni, câte-un lujer, se înmulțea rapid. Tot satul s-a umplut de flori exotice, ca vitele de râie. 

Îndoiam genunchii imediat ce mă vâram sub dună, luam cartea de pe noptieră, o sprijineam de rotunjimea de sus, de creștetul alb ca prima ninsoare, pe care nu uitam niciodată să îl netezesc ușor, cu ambele mâini. Pânza aspră din învelitoarea balonului meu cu aer cald îmi stârnea alte amintiri, cu făină, cu miere, cu untură, cu struguri, despre care voi vorbi, însă, într-o altă povestire. Stăteam ore în șir în aceeași poziție. Literele din carte dansau pe marginea cotorului, aveau neastâmpăr în ele. Ca să nu mai spun de peisajele de basm care nu mai încăpeau nicicum pe suprafața albă a cărții. Atâtea imagini care se însuflețeau pe măsură ce înaintam în poveste. Lemnul ardea mocnit. Câte-o scânteie mă făcea să mut privirea de pe creanga înflorită-n pagină pe teracota în care bunica vârâse un vas cu frunze de mentă și iasomie. Aburul învăluia decorul, în rotocoale fine. Nările ieșeau din hibernare. Era atât de bine. 

Când îmi întindeam picioarele amorțite, cartea se închidea și nu mai știam la ce pagină am rămas. Toate literele, toate cuvintele, toate imaginile, toate animalele cu care mă împrietenisem deja reveneau la locul lor. Camera devenea dintr-odată austeră și foarte întunecată. Dulapurile din fața patului, din lemn masiv, zugrăvite în culoarea toamnei târzii, adăposteau lucruri vechi. Mirosul de naftalină ar fi invadat decorul dacă le-aș fi deschis ușile scârțâitoare. Pe umerașe cu gât de oțel atârnau rochii îngălbenite de vreme, un palton verde petrol, făcut pe comandă la tanti Luiza, singura croitoreasă care cosea cu aceeași pasiune, în timp record, rochii de nuntă, ștergare și batiste cu broderie pentru înmormântare, mănuși din dantelă cu ața clientului, pelerine din șapte metri de mătase grea, singura care transforma o cuvertură de pat din velur intact în costum croit în stil vienez, cu volănașe aplicate și rever dublu. 

Deasupra, multe gutui și-un cufăr milităresc, din lemn de nuc. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mutat. Nimeni nu călătorise cu acel geamantan mâncat de coleoptere. Stătea închisă-n el, de bune decenii, o tristețe fără margini. Și câteva molii. Nu erau moarte, se prefăceau. Le striveam între degete, până ce corpul lor se reducea la o pulbere lipicioasă. Mă-nșel, totuși. Cu câțiva ani în urmă, camera de la stradă, în care citesc acum, a suferit pe timpul renovării. O lună au stat muncitorii și s-au tot codit cum să o vopsească, în roz pal, bleu ciel ori în verde light. Și, cum nu s-au putut hotărî, bunica s-a răstit într-o dimineață la ei, să mai lase din mână sticla, că nu-i plătește, să se spele cu apă rece pe față și să aleagă, că nu mai avea răbdare, să nu lenevească și să nu-njure, că-i mare păcat. 

Întoarsă la țară, pe timpul vacanțelor, în afară de dună, nu recunoșteam mai nimic. Din pereți ieșea un miros curios, de igrasie combinată cu naftalină. Uite, indivizii ăia cu capul plin de băutură și-au bătut joc de biata cameră! Dar iese mirosul, lăsăm geamurile larg deschise toată ziua și va ieși! Au cumpărat vopseaua de pe unde au apucat. Aici a început să se scorojească. (A pus degetul și a oftat. Nu se vedea mare lucru.) O ieșit lila, ca iorgovanul. (Mă așteptam să zâmbească, dar n-a făcut-o.) Mă interesa mai puțin culoarea sau mirosul, relația mea se limita, pe-atunci, la zile și nopți de colindat, cu cartea-n mână, pe acea formă de ”relief” domesticită și mult arcuită, duna. 

Aveam șapte ani. Când ne-am mutat la oraș, duna m-a urmat. Fiecare membru al familiei avea câte o dună. Nu se putea altfel. Le recunoșteam după monograma țesută stângaci într-un colț. Farmecul lor a pierit încetul cu încetul. Nu-și mai găseau rostul. Într-un final, pentru că ocupau prea mult spațiu în apartamentul de bloc, au fost exilate în boxa de la subsolul imobilului. A venit, într-o bună zi, inundația și s-au umflat ca niște cadavre luate de apă. Bine că n-au intrat în putrefacție. Mama a propus ca, după ce se vor usca, să recuperăm penele. Pentru această operație de salvare a speciei, era nevoie de mai multe mâini de lucru, așa că am invitat și câțiva vecini. Au fost urcate cu grijă în apartament. S-a luat o foarfecă, s-a întins pe balcon un cearșaf. Din ușă, Buzu, informaticianul școlit în străinătate, dădea sfaturi de mare cunoscător. După ce prima dună a fost spintecată și penele mutate într-un sac, ca-n cea mai subtilă pauză la teatru, un șerbet de trandafiri, adus de tanti Haralambie pe-o tavă de argint, a făcut mai ușoară trecerea la următoarea disecție. 

Ultima dună a fost a mea. Nimeni nu se aștepta la ceea ce a urmat. În loc de pene, am găsit în ea pui de șoim alb. Și nu era doar unul. Până să ne dumirim, toți au zbughit-o spre cer, în toate direcțiile, ca săgețile. Iar noi, de pe creasta unei dune sahariene, fluturam, asemenea naufragiaților la vederea unui avion, batiste albastre. Ne afundam tot mai adânc în nisip. În blocul vecin, de la fereastra bucătăriei, o fetiță blondă ne privea. În ochii ei, a căror culoare nu o deslușeam, eram niște simple stafii. Încremenise vântul. Dunele, rotunde și calde la atingere, ca ceaiul de iasomie, amuțiseră. Pe umărul ei stâng, un șoim alb. Eram atât de aproape de cer.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *