Ludovica este prima carte în proză, cu recul biografic, a unei admirabile poete. După un lung șir de volume de poezie, care s-au bucurat de o densă și favorabilă receptare critică, scriitoarea Ana Pop Sîrbu își oferă răgazul și curajul experimentării unui tip diferit de scriitură. Din consemnarea sa inițială aflăm că ,,celulele narative” sunt tot atâtea nuclee ale unui proiectat roman omonim ce va fi publicat integral abia peste 20 de ani, dar, în forma lor actuală, se pot citi ca specii de sine stătătoare, pe structura cărora se configurează un narativ mozaical unic în felul său. Bucățile de proză se plămădesc din amintirile a două fete – Ludovica și Petra –, sfidând cronologia și încriindu-se într-un timp răzleț și tandru, capricios și îngândurat, precum lanul nesfârșit de sentimente cutreierat sub semnul amurgului. Albumul de fotografii din arhiva personală a autoarei, complementar textulului, înscrie volumul în registrul docuficțiunii.
Două imagini transgresează dincolo de muchiile lecturii și se fixează cu insistența căutată a unor recurențe ce construiesc profilul aparte al narațiunii: pânzele, cu întreaga lor platoșă de ambiguitate semantică, și ,,privirea captivă”. Dacă obsesia privirii captive, o constantă a feminității, se deslușește spre final ca privire interioară, a descoperirii sinelui tainic, pânzele ne deschid inepuizabile și fremătătoare interpretări. Pe de o parte, sunt ,,pânzele” de cuvinte țesute de Ludovica – arhitecta, în sensul originar al cuvântului textum, și pictate în imaginația cromatică a Petrei – pictorița. Pe de altă parte, sunt înseși imaginile proiectate, decupate parcă dintr-o galerie de tablouri de sorginte barocă și impresionistă (nu întâmplător Monet și Vermeer sunt evocați), tatonând vagul și misterul, o galerie comparabilă cu filele albumului de artă atinse cu delicatețe de mâinile Petrei. În ,,jocul de-a cuvintele”, asemenea unei Penelope sui generis, Petra țese pânze pe urzeala semnelor înșiruite de Ludovica, apoi le umple de viață, le dă lumină și culoare. Simțul estetic, vocația formelor și pasiunea pentru frumos se nasc în acest univers al satului transilvănean ce se oferă deopotrivă trecutului și prezentului său. Aici se trăiește hedonist clipa și tot aici omul estetic se înfiripă din reminiscențe ale inconștientului colectiv sădite adânc în substraturi ancestrale. Subtile inserții mitologice, accesibile mai ales inițiaților, se vor mai întrevedea pe firul cărții. Așa este, de pildă, contextul feminității protectoare care urzește lumea, dar o și ocrotește în același timp, evocat prin amintirea mamei, Eleonora.
Ritmul rememorării mustește sub fervoarea eternei întoarceri spre începuturi, spre vârstele copilăriei și tinereții, dar și spre ipostaze ritualice, sacre ale lumii. Presimțim că Ana Pop Sîrbu este o pasionată și exigentă cititoare a marilor cărți din literatura universală. Altfel ar fi greu de explicat senzația regăsirii ecourilor de realism magic sud-american în recompunerea timpului circular, desfoliat pe multiple planuri ale cronologiei sale sprințare. Plutește ceva mistic în atmosfera fiecărui moment emblematic al zilei ori al anotimpurilor, a căror alternanță refuză linearitatea în favoarea unor retrospective din unghiul amintitei circularități. Tonurile robuste și doldora de vitalitate ale amiezii – metaforă a vârstelor (,,cum se-ngână după-amiaza aceasta târzie cu vârsta noastră”) – se succedă firesc dimineților încărcate cu tensiunea lor vibrantă strecurată printre lucruri. Tocmai această ritmică alternanță revigorează ritualul, desprins din tulpini străvechi, din generații pierdute, dar nu uitate, ca niște note de rugăciune patriarhală înălțată în liniștea adâncă a serilor de altădată. Petra oprește cu mâna vântul, iar împreună, cele două fete simt natura, cosmosul, nevăzutul și nenumitul: ,,Simți limita dintre pământ și cer?” (s.m.)
Mai puternică este însă reverberația adagiului lui Calderón de la Barca, viața e vis, cu neașteptate propensiuni în substanța textual-semiotică. Ludovica vorbește, la un moment dat, despre ,,ruptura dintre Vis și Realitate, care este o altă cale spre literatură”. Atâta timp cât visul subminează realitatea, scriitura crește din gradul zero al deconstrucției narative, printr-o deșirare voită a formei textuale, urmată de efortul aglutinării diferitelor componente care dau lumii iluzia coerenței și unității sale. Dar acesta constituie chiar punctul de pornire al oricărei ficțiuni ce realizează sinteza marilor dimensiuni ale realului transfigurat și sublimat estetic prin forme, culori, trăiri. ,,Noi suntem aici ca să ne amintim de trecut”, afirmă aceeași Ludovica. Descoperindu-și sensul, personajul capătă dintr-odată conștiința sinelui său ficțional. Și poate că acesta este și visul de libertate despre care pomenește ea adesea. Apar însă și replici ce forțează identificarea eului cu proiecția sa ficțională, iar în aceste cazuri iluzia se năruie sub artificii mai puțin inspirate la nivel artistic: ,,…tot vorbind, noi părem două personaje ce caută caracterul utopic al unui drum fără capăt”. Remarcabile sunt însă, într-un context ce amintește de fantasticul popular românesc, aparițiile contrapunctice ale celor doi cai, unul alb și unul negru, într-o inspirată joncțiune între vis și realitate. ,,Îi văd și nu-i văd” răspunde evaziv Ludovica la întrebarea Petrei, destrămând materialitatea în fărâme de imprecizie voită.
Ludovica, un alter ego al scriitoarei Ana Pop Sîrbu, aflată la o vârstă fragedă a rememorării, privește spre trecut ca printr-o ,,oglindă spartă, afumată”, confruntându-se cu ,,sunetul uitării”. Itinerariul său spriritual spre comuna natală păstrează în racursiu farmecul unei călătorii inițiatice. Subtile intersectări paronimice – cred că deloc exagerate – apropie denumirea satului Teaca de o imaginară Ithaca, descinzând într-o mitologie a străvechiului univers bucolic, cufundat în calm și lumină. Tânăra scrie un jurnal al simțurilor și înmoaie clipele pentru totdeauna în cerneala aducerii-aminte. Vocile narative se despart și se reunesc într-un vârtej al personajelor gramaticale implicate în jocuri narative de distanțare și apropiere: tu – tu, eu – tu, ea – ea. Din când în când, un straniu noi divulgă felul cum personajele preiau șirul narativ, absorb vocea naratorială (și nu invers). Un instantaneu cât o eternitate, încrustat cu aluzii sacre, ne reține atenția: ,,Timpul trecea, fetele se întinseră pe dâmb, una cu fața la răsărit, alta, la apus”, de parcă ar fi îmbrățișat lumea cu privirea unei singure ființe, străbuna Geea. Se identifică cu ,,Niște zeițe de la țară contopite cu lumina și culoarea grădinii.” Senzația dedublării și conjuncția celor două instanțe într-un singur ,,eu” sunt plauzibile. În aceleași secvențe se despart și planurile, cel al trecutului – poetizat, luminos, mătăsos –, și cel al evocării. Aproapele și departele conferă o bizară materialitate timpului. Actul disjungerii filtrează mai multe secvențe din trecut, are un efect tonic, trezește din toropeală ca o bruscă îndepărtare a naratoarei. Ne surprinde constatarea unui paradox: ea e mai apropiată atunci când se distanțează în timp. Regăsim adesea succesiuni de replici ale unui singur personaj, într-un soi de compartimentare dialogică grefată pe arhitectura unor momente distincte pe axul temporal.
Prin exercițiul ludic al reașezării cuvintelor are loc inițierea Petrei în avatarurile unui grai uitat. O lume renaște și prin cuvintele ei care prind formă și sens într-un spectacol al semnificaților. În căutarea acestei limbi pierdute, ce desemnează lucruri, stări, crâmpeie de viață, rolul naratoarei este esențial. Petra e la început mai rugoasă, mai interogativă, ușor abruptă și fără finețuri de interpelare. Nu stilizează, nu construiește fraze elaborate, dar deslușim ceva straniu în simplitatea vocii ei, care înfioară printr-o cadență aparte. Se va metamorfoza atunci când vocile fetelor devin interșanjabile. Întrebările sale însă nu ating subtilități, ci țintesc drept spre firul expunerii, sfâșiind orizontul de așteptare. Altfel stau însă lucrurile când rolurile se schimbă, iar cea supusă inițierii într-un nou limbaj hermeneutic este Ludovica. În fața operelor de artă expuse în albume, Petra e cea care simte muzica în reflexiile obiectelor, le etalează platicitatea vie, scormonește viața de dincolo de instantaneu. Nimic nu rămâne static ori natură moartă în câmpul ochilor săi scrutători.
Satul de altădată se așază într-o geografie sacră, patriarhală, labirintică. O întreagă lume, cu spațiile, tabieturile și umanitatea ei renaște de la o pagină la alta: scara spre pod, supradimensionată în ochii copilului, curtea școlii, drezina, mocănița cu zmeul copiilor prins de ea și considerată, în secțiunea dedicată micului album de fotografii, drept un ,,personaj secundar, dar memorabil al acestei cărți”. Ograda și strigătul de prepeliță devin metonimii ale copilăriei în universul revendicat deopotrivă de oniric și realitate. Cufărul bunicii Maria ,,Americanca” revine mereu în atenție, ca un izvor de continuă fascinație a depărtărilor. Ludovica cea dezrădăcinată mai târziu, pornită pe drumul școlilor clujene, presimte, poate, aceleași doruri precum bunica Maria, rămasă uneori cu gândurile uitate în cine știe ce pasiuni trecute. Din aceeași ladă ies fotografiile cu incerta senzație de ,,prezență” a celor din trecut, mănușile lungi de mătase ale bunicii, rochia de duminică, bluzele de dantelă, mirosul de lavandă cu ecouri solare (cititorul se va regăsi adesea într-un topos imaginar asemănător cu cel al lanurilor de lavandă din Provence, nesfârșite fâșii violete adiind sub soarele sudului). Regimul sinestezic sporește efectul de ansamblu printr-un melanj de mirosuri (de rășină, de naftalină provenind de la lâna din pod), de sunete (foșnetul din iarbă), de necontenit ferment vital, precum și rafinamentul tactil al dantelei și mătăsii. Natura însăși e obârșia stărilor de suflet; fiecare picătură de ploaie ,,atingea nu numai pământul, ci și măruntele și nevăzutele stări ale celor două fete”.
Pasionații de antropologie culturală descoperă dense și minuțioase interludii grefate pe toate dimensiunile orizontului tradițional românesc: codul vestimentar, vechi credințe și superstiții (alungarea duhurilor rele în Sâmbăta morților, prezența șarpelui casei – animal totemic), remedii homeopatice din farmacia naturii, ierburi aromatice ori cu virtuți paliative. O mică bijuterie în proză răsare din episodul identificării cu turtureaua (,,Eu, turtureaua…”), simbol al sublimării eului și al purității recuperatoare. Topirea în magma onirică din acest un crochiu s-ar putea dezvolta într-o povestire mai amplă cu nucleu fantastic. Unele pasaje au o sonoritate atât de armonioasă în stranietatea lor, încât lecturii i s-ar dărui o cadență interioară cu totul aparte dacă s-ar renunța complet la liniile de dialog ce segmentează, parcă, prea abrupt replicile personajelor. De asemenea, cascada de imagini copleșește uneori, precum picăturile dese și tari ale unei ploi de vară. Avem impresia că, aflată în fața unei sinuoase alegeri, scriitoarea a preferat să le păstreze pe toate. E posibil ca, în forma extinsă a viitorului volum, acestea să-și regăsească totuși necesarele perioade de respirație. Remarcăm însă numeroase pasaje demne de condeiul unui prozator înnăscut, așa cum este cel care surprinde contrastele dintre paradisul libertății rurale și cotidianul anost și insalubru: ,,- Ce-ți veni să-ți amintești acum, când suntem într-o altă lume, lângă un război de țesut, de o femeie singură și nefericită? / – Peste tot sunt astfel de femei, răspunse sec Petra. Chiar acum am văzut-o pe stradă pe una care se despăduchea.”
Nimburi evadate dintr-o altă lume deschid nebănuite porți ale percepției, invitându-ne la clipe de meditație personală. În Ludovica, întoarcerea spre formele cunoașterii senzoriale, atribuite mai ales vârstelor aurorale, modelează natura prin filtrul stărilor de moment, surse ale reprezentărilor ulterioare. În fiecare clipă suntem ceea ce vedem, mirosim, auzim, pipăim, însă pe măsură ce înaintăm în vârstă emoțiile se hrănesc mai mult din plăcerile intelectului. De fapt, cât percepem din lumea din jurul nostru? Reușim să accesăm concomitent toate perspectivele? Simțim că în spatele personajelor se află o altă privire, atotcuprinzătoare, călătoare în trecut și prezent, ubicuă, dar conștientă de esența ei, de viața răspândită în toți porii acestor ființe și locuri, mult diferită de instanța auctorială abstractă și impersonală a prozei clasice. În această chimie tainică dintre naratoare și personajele sale se află unul dintre argumentele originalității prozei scrise de Ana Pop Sîrbu. Dar nu numai, căci scriitoarea deține secretul unui limbaj atribuit mai degrabă criticilor de artă experimentați, cu o bogată recuzită lexicală și o tăietură elegantă a metaforelor, când duioasă, când astringentă. Poate că un cititor sau un critic grăbit se va poticni în capriciile acestui labirint textual, ratând întâlnirea cu marile simboluri ale cărții. Drumul spre proză al Anei Pop Sîrbu, cu necontenita tatonare a celor mai potrivite formule artistice, trece neîndoios prin Ithaca personală, minat de nostalgia întoarcerii acasă și a unei filosofii de viață ce mai supraviețuiește astăzi doar în generoasele teritorii ale literaturii.
Ana Pop Sîrbu, Ludovica, Editura David Press Print, Timișoara, 2019
O lectura interesanta!