Peer Gynt sau sensul cuvântului ,,regal” în teatru

Dramaten – The Royal Dramatic Theatre of Sweden a impresionat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu din 2019 cu o performanță teatrală de excepție, o adaptare a ultimului text dramatic în versuri al scriitorului norvegian Henryk Ibsen, Peer Gynt. Apreciatul regizor Michael Thalheimer ranforsează un concept modern, cu personaje pline de vitalitate și cu roluri puternice, dar dificile, fie că sunt de cursă lungă, precum cel al lui Peer Gynt, fie multiple, întreaga distribuție a piesei consemnând, în total, doar șase actori. Mai cunoscută datorită suitei muzicale a lui Edvard Grieg, opera dramatică se construiește în jurul călătoriei inițiatice a lui Peer Gynt și al maturizării sale sub semnul erorilor săvârșite din imprudență, din orgoliul exacerbat până la hipertrofierea eului ori din fantasmele propriei imaginații. Ceea ce ni se pare cu totul special în acest spectacol este că personajele spun povestea, nu o joacă precum în teatrul clasic. Așezat încă de la început pe un soi de piedestal, pe care nu-l va părăsi decât arareori, Peer Gynt se adresează mereu spectatorilor, indiferent cu ce alt personaj dialoghează. Într-un costum alb, cu pieptul dezgolit, de o frumusețe sculpturală, el reprezintă omul aflat, în fiecare moment al vieții sale, în fața judecății publice (sau divine?) care-i cântărește fiecare cuvânt, fiecare gând exprimat în aparteu, fiecare alegere. Erik Ehn construiește admirabil rolul croit parcă anume pentru el, un rol aparent static, în măsura în care celelalte personaje și locurile străbătute vin spre el. La fel, Stina Ekblad, în rolul lui Åse, configurează o relație specială mamă-fiu, din care nu lipsesc reproșurile celei dezamăgite de ușurința cu care (încă) tânărul bărbat înfruntă problemele vieții. ,,Ești prea sălbatic”, conchide Åse, ușor contorsionată, convinsă că povestea cu cerbul s-a ivit din fantezia fiului. Peer Gynt este un visător sedus de viziunile modelate pe cer din norii la fel de nestatornici precum ființa sa. Putem distinge un caz special de bovarism, întreținut de propria mamă care-i spunea în copilărie poveștile din substanța cărora se va hrăni iluzia omnipotenței și a identificării cu eroii invincibili. ,,Cine ar fi crezut că aceste povești se vor lipi de el?”, se întreabă ea neputincioasă, constatând că Peer Gynt e incapabil să mai separe minciuna ficțiunii de sâmburii realității. În tinerețe se visează rege, apoi împăratul întregii lumi, a cărui forță se naște din puterea aurului cucerit: ,,EU peste toată lumea.” Locul poveștilor va fi luat de cărțile citite. Acestea nu-i oferă însă soluții, nici răspunsuri la marile întrebări și îndoieli ale vieții. ,,Sunt un autodidact pur și fără metodă”, afirmă el atunci când își croiește cu greu un drum prin paginile cărților. Nutrește apoi dorința faustică de a construi un canal prin deșert, dar și acest vis se spulberă, la fel ca toate himerele care-l bântuie necontenit.

Decorul minimalist se rezumă la o stranie pădure alcătuită dintr-o aglomerare de coloane subțiri, negre și strălucitoare, identice ca dimensiuni, sugerând un spațiu versatil, perfect adaptabil cerințelor scenariului, în care luminile și umbrele devin consubstanțiale. Cadru montan, bucolic, marin sau nesfârșit deșert african – totul se regăsește în raza de sugestie a imaginii, pe fundalul căreia se proiectează, pe măsură ce călătoria existențială avansează, nume de locuri, de personaje sau elementele de recurență din diferitele planuri ale acțiunii. Întreaga scenă devine asemenea unui theatrum mundi, în care nordul și sudul se contopesc, terestrul și marinul se amalgamează în vadul porturilor și țărmurilor evocate. Odată rezolvată problema spațiului într-o manieră atât de ingenioasă, e de așteptat ca întreaga atenție să se îndrepte spre arta interpretativă, spre expresiile faciale, extrem de bine nuanțate, spre forța cuvântului. Magma evenimentelor se repliază în depărtare, nu în prim-plan, captându-se doar ecourile deduse din istorisirile personajelor. Ca printr-o oglindă răsturnată, călătoria se răsfrânge spre interiorul ființei, nu spre exteriorul lumii. Dinamica sufletească devine străvezie, cartografia emoțiilor de pe chipul personajului înlocuind-o acum pe cea geografică.

Totuși, nicio ocurență a traseului inițiatic arhetipal nu lipsește din scenariul dramatic, fiindcă drumul dinspre ținuturile septentrionului spre sudul solar este un parcurs al cunoașterii, o experiență singulară, dar repetabilă în dimensiunea umanului. Întâlnirea cu sacrul se produce sub un semn negativ, iar în lupta cu umbrele și cu trolii tocmai imaginația sa nestăvilită îl salvează. Incapabil să perceapă adevărata frumusețe feminină, cade în capcana nocturnă a slutei prințese-trol, iar greșeala îl va costa cât grija unui prunc născut din această aventură, la fel de hâd precum mama sa. Fiorii iubirii, prin apariția frumoasei Solveig, interpretată de Rebecka Hemse, fixează punctul de sensibilitate și de stabilitate afectivă, dar tânărul nu este încă pregătit să înțeleagă și să se dedice iubirii adevărate. Femeia, însă, îl va aștepta, fidel și cumpătat, întreaga viață.

Mult timp, crezul lui Peer Gynt se sintetizează într-o formulare de sorginte maieutică: ,,Să fiu eu însumi.” Spre sfârșitul vieții își asumă însă gândirea regelui-trol: ,,Să fii tu însuți e suficient.” Nuanțarea, deloc întâmplătoare, divulgă o anumită concepție despre sensul vieții, care se împlinește doar prin regăsirea sinelui. În actul al doilea, urmele maturizării i se citesc pe chip, dar el nu pare să fi învățat ceva din experiențele trăite. Semnul înțelepciunii s-ar fi dovedit prin alegerea unuia dintre numeroasele drumuri deschise în fața, însă eșuează în casa de nebuni. Abia aici, pe eșafodul unde se confirmă în fiecare clipă moartea rațiunii, devine cu adevărat ,,împăratul Peer Gynt”, precum în proiecția deformată a regilor-bufoni de pe cărțile de joc. Propria moarte i se ivește în gând ca o soluție eliberatoare, dar nu-i este acordat nici măcar acest drept. Dificultățile pe care și le-a creat singur trebuie suportate până la ultima consecință: ,,Calmează-te, omule! Nu se moare în mijlocul actului V!” Piesa ia o turnură filosofică, confruntarea curentelor de gândire cu sinele tulburat oferind prilejul unor acide sondări interioare: ,,Suntem idei, ar fi trebuit să ne gândești, să ne dai picioare să umblăm.” Un personaj straniu, Năsturarul, se pregătește să-l ducă la topit la sfârșitul vieții, dar nu pentru păcatele și viciile sale, ci pentru că și-a trădat menirea vieții: ,,Vei fi un nasture strălucitor prins pe harta lumii.” Atât și nimic mai mult. Nimic nu va rămâne din pustiitele lui visuri de mărire.

Spre final, tot mai des prindem în survol întrebarea cu privire la sensul existenței. Într-o superbă alegorie vizuală, erosul și thanatosul se înlănțuie în ființa lui Solveig, iubita eternă care se conjugă, deopotrivă, cu principiul matern protector și în brațele căreia Peer Gynt își dă ultima suflare. Îndelung căutată, în viziunea regizorului Michael Thalheimer feminitatea își dezvăluie uimitoarea ambivalență, de la miracolul dăruirii vieții până la inițierea în moarte.

 

Dramaten – The Royal Dramatic Theatre of Sweden

Peer Gynt de Henryk Ibsen

Adaptarea: Michael Thalheimer, Maja Zade
Regia: Michael Thalheimer

Distribuție: Erik Ehn, Stina Ekblad, Rebecka Hemse, Carl Magnus Dellow, Andreas Rothlin Svensson, Thomas Hanzon

Decor: Olaf Altmann / Costume: Michaela Barth / Lumini: Michael Gööck / Video: Alexander du Prel / Muzica: Bert Wrede / Machiaj și peruci: Eva Maria Holm și Peter Westerberg

Spectacol vizionat în 22 iunie 2019

 

Photo credit: Adi Bulboacă și Mihaela Marina

Notă. A doua parte a articolului Călători și călătorii: de la Pippo Delbono la Peer Gynt, publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 7-8 (644-645), iulie-august 2019

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *