Este ceva profund monstruos în evenimentul Întrupării – ceva cu mult mai monstruos decât această afirmație crudă, deviantă, heterodoxă. Să nu vă fie teamă totuși de erezii, căci nu acestea sunt în fapt viermele Creștinismului, ci Creștinătatea. Da, creștinătatea este viermele, iar această metaforă nu este o monstruozitate, ci este larghețe din partea mea.
,,La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. (…) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi”.
Întruparea este un motiv al celebrării – Dumnezeu a devenit om, pentru a mântui omul. Cel din veșnicii s-a smerit, golindu-se de sine prin coborârea în carne. Cuvântul s-a făcut carne ca a ta. ,,Celălalt” și-a întors fața către tine. Ce har glorios! Iată mântuirea ce acum e la îndemână. E chiar aici. Iată!
Totuși, acest eveniment este absolut teribil. Să ne dăm puțin în lateralul ,,textului” cărnii noastre, precum niște ilustrații bizare din marginalia unui bestiar. Să stăm cocoțați pe umerii noștri și să privim. De aici, din acest loc dubios și dezechilibrat, vom reciti evenimentul întrupării. Ca prim gest, vom taxa termenul de ,,întrupare”. De fapt, îl amputez complet și fac aceasta din rațiuni pur fonetice. Îmi reverberează prea mult a în-temnițare, a în-mormântare. Ce se ratează aici este însăși experiențialitatea în-carnării. Hristos s-a făcut chiar carne – nu doar luând carne, ci fiind carne. Fiind carne și semănând prin moarte carnea aceasta veche, a putut promite învierea cărnii noi. Căci, iată, în carnalitate avem mai degrabă de a face cu un mijloc experiențial către lume și nicidecum cu un sicriu somatic sau un bruiaj. În carne avem însuși faptul de a fi om. Și aceste explicații sunt monstruoase, însă nu la fel de monstruoase precum este Încarnarea.
În fine, nu pot să vorbesc din înălțimi cerești despre tragedia aceasta, însă pot face altceva; ceva asemănător, dar totodată dintr-un opus radical, printr-un revers luciferic, într-un detur monstruos. Mă voi schimonosi într-un demon, nu dez-carnându-mă, ci expulzând orice urmă de altceva din carne. Voi fi carne și atât – voi fi Cain, Iuda; voi fi Acuzatorul meu.
Anti-omiletica
Mutarea Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov din mistuitoarea Sa infinitudine în orizontul finitudinii este de un mister îngrozitor. Gândește-te ca tu, Adame, să fii aruncat în crusta vreunei dihănii mizere, sau în exoscheletul unui gândac hidos, să fii râia vreunei bestii sau spumele unei rabii. Dar tu, cunună splendidă a creației, tu nu poți fi strivit de călcâiele altuia, așa cum tâmplele mele au fost strivite de călcâiul Lui. Să ieși din mersul lucrurilor, în răspărul tău, să te târăști și tu, să te pierzi de tine, să fii altul, să fii al lor, să fii la mâna lor, să nu te audă nimeni, să nu auzi, să taci muțit, nu mut, să ți se spună, să fii părăsit – și pentru ce?
Cu atât mai mult, Încarnarea lui Hristos este monstruozitatea absolută – Hristos-omul este absolutul monstruos. Mutarea calitativă infinită din logos în carne nu este o metaforă sau vreun experiment imagistic, ci e decadență, grațioasă decadență. Teodotus, Arius, Nestorie și ceilalți eretici au încercat să expulzeze monstruozitatea din încarnare, să îl mântuie pe Dumnezeu de maladia cărnii. Să ne oprim – iată din nou marginalia; ce imagine inimaginabilă: cuvântul să se verse în țesătura densă și rigidă a cărnii. Cuvântul să fie mutilat de o diafragmă ascunsă de oase, de un laringe tern ce zbate-n disperare coardele vocii, de o limbă blocată într-un cer închis. Ce imagini naive! Nici nu izbutesc să atingă cu adevărat monstruosul. Mai încerc: Cuvântul să devină. A venit Să moară, vei spune. Să moară pentru noi, cei morți în păcatele noastre! Însă chiar a deveni om este însăși moarte, iar moartea lui Hristos a fost inaugurată prin nașterea Sa. Încarnarea este cumva și o în-murire, fatalitatea cărnii fiind probabil cea mai definitorie urmă. În-murirea hristică rămâne totuși ceva cu totul aparte. Noi ne-am născut în moarte, viețuind întru moarte, însă Hristos, viața, în-murind în naștere a putut muri chiar moartea. Iată ce monstruozitate am putut scrie! Ce gânduri monstruoase, ce paradoxuri teratologice, ce discurs viermănos. Și totuși, nici pe departe aproape de monstruozitatea Încarnării.
Abruptus. La baza bucuriei noastre de Crăciun e monstruosul. Cea mai frumoasă monstruozitate a istoriei.
…și Cuvântul S-a făcut carne.
Admirabil text! Întruparea, ca ”absolut-altul” pentru un Dumnezeu care-și asumă acest exercițiu de alteritate extremă, din iubire pentru om. Formulările sunt tușante, așa cum și merită un text despre un Dumnezeu care se face carne, Duh fiind.
Bravo!