Prin publicarea primului volum din “Actuale” şi a “ Omului revoltat”, în traducerea Marinei Vazaca, ediţia Camus de la “ Polirom “ confruntă ideile şi polemicile decisive pentru destinul său intelectual. Revolta lui Camus, alimentată de credinţa în demnitatea umană, intră în conflict cu dogmele care străjuiesc secolul XX. Ruptura cu Sartre şi cu cercul tovarăşilor de drum comunişti este momentul în care, pentru Camus, începe epoca solitudinii. Denunţat ca eretic şi reacţionar, el devine, în ochii progresiştilor francezi, efigia trădării idealurilor generoase întruchipate de Uniunea Sovietică.
Camus nu a fost, spre deosebire de Sartre, un riguros dialectician şi nu deţinut acea ştiinţă specială şi aseptică de a–şi înconjura ideile cu respectabilitatea filosofiei. Textele sale sunt şi rămâne texte de graniţă, în care ideile au plasticitatea unică a stilului său: un stil a cărui precizie este dublată de vibraţia poematică a visării şi nostalgiei. Gândirea lui Camus este pasionată şi rebelă, eliberată de scorţoşenia mortificantă a tratatelor academice. Pentru Camus, liniile de demarcaţie între ficţiune, publicistică şi eseu sunt absente, căci paginile sale sfidează ordinea comodă a genurilor şi etichetelor.
Pentru Camus, educaţia literară este inseparabilă de ucenicia ziaristicii. “ Actualele” sunt testamentul pe care îl lasă, în viaţă fiind, celor de mâine. Selecţia textelor se face cu gândul la istoria secolului în care trăieşte şi al cărui martor este. Articolul de ziar, interviul sau conferinţa devin cu mult mai mult decât un efemer moment al trecutului. Ele sunt convertite în materialul menit să servească la înţelegerea unui întreg veac.
Camus-ziaristul este şi Camus -rezistentul. Anii de la “ Combat “ sunt anii în care lupta se întâlneşte cu scrisul, în circumstanţe tragice ce modelează literatura sa. Textele de după Eliberare sunt însufleţite de un patos aparte, ca şi cum Camus ar vrea să facă să treacă spre cititor tumultul de sentimente zăgăzuit până atunci. Camus nu este un jurnalist “ profesionist”, în măsura în care refuză, cu îndârjire, limitările impuse de o presă leneşă şi tranzacţională. Pentru Camus, rezistenţa ce pregăteşte Eliberarea trebuie să fie un timp al regenerării şi al purificării. Nimic nu mai poate fi ca înainte: contratimpul lui Camus în raport cu contemporanii săi este expresia defazării şi distanţării etice.
Jurnalistica lui Camus este cuptorul alchimic în care poate fi observată gestaţia temelor care îl obsedează. De la natura veacului său la problema angajării intelectuale şi drama Algeriei, drumul imposibil al lui Camus se desenează, prin articolele sale. Stânga lui Camus este una libertară, ostilă încazarmării şi osificării. Simpatia sa se va îndrepta, mereu, până la capăt, spre acei revoltaţi spanioli persecutaţi, în egală măsură, de republicani şi de Franco. Asemeni Algeriei, Spania este una dintre imaginile incandescente din imaginarul lui Camus. Om al mediteranei, om al Sudului, el este parte a unei drame şi înrădăcinat în acest sol teribil al contradicţiilor: iubirea sa pentru Algeria este asemeni iubirii pentru mama, sa, necondiţionată şi eternă.
“ Omul revoltat” este cartea iconoclastă şi insurgentă pe care doar un revoltat precum Camus o putea scrie. Crima de lez-majestate ideologică pe care o comite Camus nu îi va fi niciodată iertată. Recitit după jumătate de veac, “Omul revoltat” este unul dintre acele texte profetice în care se regăseşte chipul contorsionat al veacului XX, cel care marchează triumful crimei logice. În numele Ideii, oamenii sunt încătuşaţi, exterminaţi, umiliţi de semenii lor. Iată ceea ce răul ideologic aduce cu sine, ca un blestem al lui Prometeu. Utopiile sunt câmpurile însângerate peste care domnesc eliberatorii umanităţii.
“ Omul revoltat” este depoziţia intelectualului care nu aderă şi care nu se încolonează. Solitudinea lui Camus este solitudinea revoltatului, a celui care refuză să îngenuncheze în faţa statului locuit de ideologie, obiect de veneraţie pentru foştii săi prieteni. Demnitatea umană şi libertatea nu se pot negocia sau tranzacţiona şi nici o ordine politică sau morală întemeiată pe tăgăduirea lor nu este acceptabilă. Textul lui Camus este anti- totalitar. Iar această calitate îi este reproşată, cu vehemenţă, în secolul orbirii totalitare.
“ Omul revoltat” se citeşte cu nerăbdarea unui roman şi cu pasiunea ce acompaniază un text confesiv. Vocea lui camus, cel de la ” Combat”, se află în fiecare dintre paginile sale. Nihilismul pe care îl denunţă, amoralismul terorii de stat, seducţia prometeică a nivelării prin crimă, toate acestea sunt semnele îndepărtării de revoltă şi al supremaţiei teribile a revoluţiei. Între revoltă şi revoluţie, între spontaneitate şi dogmatism sanguinar, Camus nu va ezită să aleagă , iar această alegere face să se nască “ Omul revoltat”.
Testamentul lui Camus este testamentul gândirii de la amiază, al acelei gândiri care mizează pe subtilitatea vieţii şi a omenescului în defavoarea ideii ce vestejeşte. Prin regăsirea demnităţii umane şi a solidarităţii, oamenii pot înfrânge barbaria. Critica lui Camus este vizonară. Ea ajunge la noi, întreagă şi pasionată, ca un semn al vieţii ce trece peste pustiul morţii.
