28 pe 28

La începutul acestei istorii personale, de foarte timpuriu, am învățat că blândețea lui Dumnezeu se ghicește prin întâlnirile fericite și oamenii pe care ți-i scoate în cale, dar că a-i păstra e un merit uman, nu un reflex al unei ordini prestabilite. Abia anul acesta însă, am înțeles ce înseamnă să ai încredere în Celălalt fără să simți că îi dai puteri asupra ta. Am descoperit, poate mult prea timpuriu – dar așa au fost toate lucrurile pentru mine, petrecute devreme – cum e posibil să te urască oameni care nu te cunosc și nu te-au întâlnit vreodată, și cât de fragilă e granița dintre ranchiuna de împrumut și resentimentele născute din accidente de viață. M-am minunat de ce înseamnă alianța spontană a celor care încă mai cred că decența și adevărul au un loc în lumea asta, în care cei nedemni au pus monopol pe cuvinte pe care inima lor nu le va pricepe niciodată: dreptate, curaj, iubire. Am văzut ce înseamnă spaimă în ochii celor care și-ar fi dorit să poată spune ceea ce ție îți pare normal în ordinea firii și a umanității, dar și regretul că tăcerea lor întârziată a adus atingere nemeritată celor care le-au stat în preajmă cu totul nevinovat. Mi-au trecut prin fața ochilor oameni care plâng de bucurie că au mai câștigat o zi pe pământ, îngânându-se cu boala, și oameni care au uitat să mai râdă, în sănătatea lor, seduși de simulacrele puterii și de o goană a vieții prin care fug de tot ce e mai greu de îndurat, începând cu propriul sine. Dacă vrei să crești, te lași purtat printr-un spital, printr-o universitate și pe străzile dintre ele. Acolo se îngână limitele vieții ăsteia. M-am uimit de câtă vulnerabilitate e în mintea celor care cred că nu mai există oameni care scriu, gândesc și acționează din libertate, speculând că societatea asta e împărțită între sforari și marionete, între clanuri și marginali, între comenzi “de sus” și executori “de jos”. Singurul sens pe care îl cunosc în privința lui “a fi al cuiva” e într-o dragoste împlinită, așa că râd când aud că unii se întreabă din partea cui ești aici, pentru nevoile cui vorbești,  pentru interesele cărui prieten te ridici, ceea ce traduce, într-un cuvânt, obositorul “al cui ești?”, pentru că astăzi prea puțini își mai aparțin lor. Iar dacă îndrăznești să îți aparții, șochezi.

Între aceste două planuri, al celor sus puși și al celor supuși, se cască pictura ridicolă a celor care s-au îngrijit să îți arate că vârsta e doar un criteriu biografic care nu aduce cu sine nici înțelepciunea, nici justa masură în toate cele ale vieții. În acești 28 de ani am întâlnit bătrâni cu o inimă ce nu a părăsit cruzimile vieții și tineri îmbătrâniți de pasiunile lor, care cer prea mult și prea ușor, fără să dea nimic în schimb. Laolaltă sunt cei care fac să pară acești 28 mai grei și mai mulți.

Pe de altă parte, nu am învățat deloc să mă consolez și să înțeleg că legile naturii nu iartă pe nimeni. E prima aniversare fara Kathy și sunt primele sărbători în care obiceiurile noastre de viață s-au rupt. Privind așa, cei 28 sunt mult mai puțini.

Ceva providențial a vrut să pună în locul punctelor fixe din narațiunea începută acum 28 de ani ființe noi, cărora li se datorează râsul, veselia, foamea de a scrie, bucuria de a fi la inima cuiva, dar și suferința elegantă și incertitudinile care fac din orice aritmetică de viață o socoteală ratată,  numai pentru că depinde de un altul. O dependență nobilă, care te face mai viu dincolo de orice preț pe care îl plătești pentru adevărul și puterea acestor relații destinale: teama de a pierde pe cineva, frica de a nu-l lăsa pe celălalt să se rătăcească de sine, riscul de a fi rănit fără a fi pus la loc, reconstruit, adunat. Anul acesta e, în egală măsură, anul în care “Scrisorile singurătății” și-au câștigat un loc pe raftul unei biblioteci, al unei librării, al unei vitrine, doar pentru că cineva și-a câștigat un loc într-o poveste de viață pentru care 28 de ani înseamnă cea mai bună vârstă de până acum. Și dacă ar fi să iau anul acesta de  la capăt, dacă ar fi să mă tocmesc cu un zeu care sa îmi dea cele 365 de zile de tristețe și triumf topite între 27 si 28 de ani, aș face-o fără să clipesc, cu rugămintea să mi le dea înapoi la fel. Cu aceleași deznădejdi, cu aceleași dezamăgiri, cu aceleași îndoieli, pentru că după fiecare asemenea speță în jurul unei mese s-au strâns cafele vărsate din râs, apusuri și răsărituri între care zilele s-au rostogolit fără simțire, glume dintr-o imaginație coruptă de contradicții, povești cu umor care depășesc orice bibliografie ludică și orice film de Woody Allen. Faptul că există oameni pentru care ai traversa iadul de la capăt înseamnă că există rai, și acesta se întinde aici, între obrajii care dor de la atâta zâmbet la ochii care plâng, din când în când, de la încăpățânarea și durerea celorlalți. Cei care îți dau toate aceste stări sunt oamenii pe care nu îi părăsești niciodată. E un mare privilegiu să ai convingerea aceasta de la o asemenea vârstă.

“Scrisorile singurătății” sunt o mică parte din lumea guvernată de umor și de  iubire  – un cuvânt care s-a demonetizat la cât de des e târât de cei mai mulți dintre noi prin relații construite provizoriu, pe un confortabil hedonism.  Aveam nevoie să scriu natural, să las paginile sa curgă, să trec prin poveștile de viață ale tuturor celor pe care nu îi cunosc dar și-au gasit un loc în cărțile mele doar pentru că cineva nu își găsește locul în viața lui și trăiește în destinele, bucuriile și frivolitățile tuturor acestor personaje cu carne și oase, care au ajuns să îmi fie la îndemână. Și asta nu e puțin lucru. Închei prin a vă spune că anul acesta, înainte de cei 28, când vârsta a devenit publică spre uimirea multora dintre aceia care m-au făcut să scot buletinul după ce au citit la ziar despre olimpiada bunul simț și a performanței, dincolo de rafuielile de gașcă ale unor băieți cu socoteli neîncheiate de mult timp, două lucruri m-au făcut să revin în viața mea.

Primul e reprezentat de grija și curiozitatea studenților mei, care au puterea incredibilă de a te face să rămâi loial ție însuți, muncii tale și devenirii lor. Fără ei, în multe clipe aș fi pierdut justa măsură în dragostea de oameni și devotamentul pentru lucrul nostru împreună. Faptul că ne despart puțini ani face să creștem împreună. Al doilea ține de cel mai important autor de dincolo de scrisorile singuratății, de dincolo de textele scrise din mintea și inima atâtor personaje în care am dat buzna dintr-un experiment literar și dintr-o sete de a înțelege ce se întâmplă cu noi toți, de am ajuns legați fără să ne cunoaștem, de iubim sau disperăm împreună. E un autor de zâmbete, o fabrică de fantezie și de curată nebunie, în care frustrările, optimismul și revolta își dau mâna. Și vă spun un secret: fiecare dintre voi e un asemenea autor în măsura în care m-ați lăsat să scriu despre și dintre voi. Mulțumesc mult, asta înseamnă să țineți un om cu plăcerile și slăbiciunile mele în viață.

Zilele trecute am spart ceva deschizând o șampanie. Cineva mi-a zis că așa se sparg ghinioanele. Cred cu tărie în Dumnezeu și, de la un timp, în Mercur retrograd, dar cred în egală măsură că ceea ce m-a facut să simt cei 28 de ani de ani așa a fost necredința în pesimism și noroc, alături de convingerea că nu există decât băieți răi și oameni de treabă oriunde exista fericire sau gâlceavă.  Cu ei ne batem și la 28 și la  oricare altă vârstă va binevoi destinul să puna în locul celei de acum. Sfârșesc cu recunoștința mea către toți aceștia anunțând că anul următor, deși era plănuită publicarea traducerii volumului “Éloge de la politique” al lui Alain Badiou, la care lucram de ceva timp, agenda s-a schimbat. Cumva, din pricina unor întâlniri fericite. Așa că începem 2020 cu traducerea trilogiei lui Jean d’Ormesson, “L’espérance en héritage”, pe care Cartea Românească Educațional o va primi în catalogul său. Pentru că sunt puțini care vorbesc despre credință, nădejde și dragoste așa cum o face el. Să aveți un an binecuvântat!

PS. Mi-aș dori să scriu mai mult și mai bine, dar asta înseamnă să iubesc mai mult. Să vedem ce va fi. Uneori, Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă.