Rambo altoit cu Cioran

Cezar Paul-Bădescu e cunoscut mai ales ca autor al ”întâmplărilor” din Luminița, mon amour (2006), ecranizate de Călin Peter Netzer într-un film premiat la Berlin, deși romanul său de debut (Tinerețile lui Daniel Abagiu,2004) l-a înscris de mult în mai vechiul desant egoprozastic de la Polirom. Jurnalist cultural și om de televiziune, autorul a strâns, între timp, destulă notorietate, astfel încât eventualele sale apariții literare să trezească din start interesul cititorilor. Nu c-ar mai fi fost nevoie, căci valoarea în sine a prestațiilor lui a fost mereu pe măsură.

Frica de umbra mea (Polirom, 2019) e, dacă nu mă-nșel, a treia carte de ficțiune a lui Cezar Paul-Bădescu și, din nou, e un roman care glisează subtil între regnuri și strategii narative. Pe de-o parte, e un fel de eseu autobiografic despre moarte și despre frica de ea (întâmplările sunt împănate cu intertexte relevante din filme și cărți la subiect), pe de alta, e o ficțiune cu trucuri autenticiste, reluând pe spații scurte, ca personaje, inclusiv cuplul Cezar-Luminița din celebrul roman amintit mai sus. Practic, naratorul-personaj nu are vreo teză filozofică anume sau vreo poveste coerentă de spus, ci relatează disparat câteva morți memorabile pentru el (diferite ca implicare personală – bunicii, prietenul poet Cristian Popescu, generalul Nicolae Militaru, un copil american bolnav de cancer, o victimă celebră a unui killer canibal din Germania) și câteva zăboviri în preajma evenimentului morții (ce simți, de pildă, când vezi execuții prin decapitare în Irak, când o fată alege înecul în locul violului sau când propriul tău copil e în pericol), pentru a stoarce din ele reflecții tanatice pertinente. 

Farmecul cărții vine, însă, dintr-o altă glisare, cea între tonuri. Ca și-n prozele sale precedente, Cezar  Paul-Bădescu marșează susținut pe linia subțire dintre grav și ironic, dintre tragic, abominabil, ilogic și comic, pentru a obține un efect special: ”un Rambo altoit cu Cioran”. Pe cât de șocante și de marcante sunt unele morți, pe-atât de încurcate și de opace metafizic sunt explicațiile legate de ele. Personajele, oricât de importante moral (bunicii, prietenii cei mai buni, copiii nevinovați) ori social (generalul ”revoluționar” Militaru, vedetele de can-can) ar fi, au parte de aceleași morți greu de prins în eventuale discursuri îngreunate semantic de implacabilul destin al tuturor. Bunica, de exemplu, văduvă de război devotată valorilor familiale, nu s-a recăsătorit după moartea soțului, a îngrijit singură cele trei fete, s-a abținut de la alcool, tutun și cafea, și-a menajat prestigiul comunitar de învățătoare și a mers regulat la biserică. ”Pentru toate acestea, destinul a răsplătit-o pe la șaptezeci și ceva de ani cu o superbă tumoare pe creier. Când a descoperit-o, i-l îmbrăca aproape în totalitate, ca o cușmă pusă pe cutia craniană”. Un alt bunic, la fel de iubit și de vertical în timpul vieții, pare stupid și chiar amenințător când e băgat în sicriu, costumat țeapăn pentru ultimul drum, între dantelele coșciugului. Un copil aflat în ultima sa zi de viață provoacă sfâșierea sufletească a unui Moș Crăciun venit în spital să-i aducă un cadou dorit și o inutilă consolare. În redacțiile tabloidelor (unde naratorul mărturisește că a lucrat un timp) se discută cum doar moartea și sânii mai vând revistele. ”Dacă lor nu trebuia să le lipsească țâțele, nouă, care eram varianta quality, nu trebuia să ne lipsească moartea. Nu mai aveți decese pe stoc? Ia să faceți rost rapid de altele!” Și, printre toate aceste cazuri, care mai de care mai familiare azi, apar din când în când scurte meditații autoscopice ”serioase”: ”Mă gândesc la mine întins și simt că mă sufoc. Mă sufoc de rușine. E ca și când m-aș afla gol într-un loc public, expus, lipsit de apărare în fața privirilor celorlalți. Sau aș fi îmbrăcat elegant, dar pișat pe mine, toți s-ar uita la pata aia de pe pantaloni, iar eu nu aș mai putea să fac nimic ca să remediez situația. Mortul nu e numai indecent, ci și ridicol. Moartea îl contaminează cu obscenitatea ei și-l face de râs”. 

La orice priveghi, până la urmă, cum se și întâmplă la un moment dat în roman, cineva tot trebuie să adoarmă, indiferent cât de drag i-a fost mortul cândva. Dacă nu va mai face glume copilărești cu trupul decedatului sau nu va vorbi natural de treburile celor vii, va căuta un înlocuitor ca să meargă la somn. Moartea nu-i nici bună, nici rea, ea doar este și, în lipsă de alte panacee, putem măcar s-o bârfim și s-o persiflăm îngroșat.

 Concluzia ar fi că frica de moarte nu poate fi mascată prin nimic, ea e o umbră însoțitoare și nu poate fi eludată nici printr-un discurs stoic despre sfârșitul ineluctabil, nici prin atitudinea dură a eroului care-și poate înfrunta curajos finalul, nici prin aroganța stupid-adolescentină în fața riscurilor fatale, nici prin credința creștină în viața de apoi. Nu ne rămâne decât să constatăm cât de umani suntem când ne lovim neputincioși de absurdul unor morți colorate de cele mai variate însușiri: inutile, subite, nedorite, previzibile, grotești, nesemnificative, importante, comentabile, degradante, întristătoare, înfricoșătoare sau angoasante. Naratorul romanului lui Cezar Paul-Bădescu ni le face cunoscute cu un ușor zâmbet în colțul gurii, salvându-le dacă nu real, măcar estetic. Pentru o ficțiune bună, chiar nu e puțin.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *