Justificarea prostiei?

Nefiind “politically correct” expunerea mea (despre prostie, desigur)  s-ar putea să deranjeze sensibilitatea apartenenței – fie socială fie politică – dar mi-am luat șansa ignorării beneficiind de dimensiunea gândirii celui care zice: „Orice om are dreptul să fie prost, dar este bine să nu exagereze cu acest privilegiu.” Buda!

Ba chiar cred că foarte bine fac îndrăznind să pun câteva întrebări, să încerc câteva răspunsuri și eventual să rămân în suspensia nedumeririi, a neliniștei și sigur în prostia proprie.

Mă tot uit în jur de o bună bucată de vreme și încerc să înțeleg de ce văd prostia lumii amplificandu-se parcă proporțional cu accesibilitatea informației;  avem computere, avem telefoane – sofisticate rău că eu nu mă descurc pe ele neam (las’că nicinu mă străduiesc) ne uităm la CNN, dar avem și o armata de alte  surse, însă  (recunosc) cum nu am întotdeauna siguranță expresiei vin și zic: proporționalitatea asta este totuși directă ori inversă? Și dacă inversă sigur ar fi cumva acceptabilă, chiar binevenită, pe când proportionarea directă devine problema, problemă în sensul acela englezesc sever și indubitabil, că la noi problemele curg și bineînțeles nu lasă urme ori lasă, dar… ”și ce dacă!”

Cam așa: ne informăm – pe vrute sau pe nevrute, dar ne informăm și uneori chiar înregistrăm cu automatismul impus de vitezele schimbului, acel du-te-vino impus de deschiderea globală și de surprizele pe care le oferă nu pentru că așa ar trebui ci pentru că nu se poate altfel. Sună bine, dar numai sună pentru că efectul (probabil scontat) are gustul amar al alarmei care zgârie creierul și cam atât.

Ne izolăm, de fapt, în lumea asta artificială a știrilor de mucava, fugim de la o oprire la alta fără a observa aceste opriri ca niște întrebări în suspensie, speculăm fără limita și chiar fără adresă uneori, asistăm: climatic, politic, sexual, estetic, ideatic – cu sau fără un scop anume – și de fapt trecem de la o citire la alta salvând doar curiozitatea. Ce facem cu ea e o interebare de billboard la care ne uităm poate admirativ, poate oripilați, dar sigur nedumeriți.

De ce?

Cred că nimeni nu ştie nimic.” zice Eugen Ionesco undeva și eu mă întreb dacă nu aceasta este definiția curiozității fără adresa, un fel de pierdere de timp în care ne consumăm trăind, vorba lui Harold Pinter: “Apart from the known and the unknown, what else is there?” (În afară de știutul și neștiutul, ce altceva există?)

Parcă nicăieri nu întâlnim un mai complex (și sigur mai confuz) răspuns la problematica limitelor umane ca la maeștri absurdului, balansul care ar trebui să asigure echilibrul mental se clatină haotic, firescul cedează și absurdul se instalează ca la el acasă. Prostia ca esență, aș zice, o concentrare de elemente fundamentale puse să sublinieze limitele din care suntem făcuți și care să ne țînă în zona asta confuză a întrebărilor formulate prost și deci incapabile să primeasca un răspuns cât de cât inteligent.

Mă gândesc la cei doi “așteptându-l pe Godot” – pe care Beckett i-a racolat la întâmplare, întâmplarea fiind cheia “mașinațiilor” absurde la care ne supune autoriul lor – par a fi  (preocupați și nelinișțiți, de altfel) efigia amalgamului ideatic pe care  nu reușim să-l disciplinăm și problema mea este în a încerca să definesc acel DE CE care acompaniază așteptarea lor ori poate și mai și, să scap de obsesivul prostiei în mișcare, în agitația determinantă, dar fără intenție, fără direcție, fără finalizare mai ales.

On the other hand, vorba englezului, povestea lui Beckett este o parabolă a inteligenței în așteptare, o așteptare activă, plină de intebari și prezumții din care numai dacă avem puterea necesară reușim să distingem cât de adâncă este capacitatea umană de a tatona și chiar a pătrunde adevăruri esențiale.

Zice Eugen Ionesco: “Tu poți să prezici lucrurile abia după ce ele se întâmplă”

Aha!  Ca Bătrână (numele de apropiere unică dată bunicii) care zicea că toate elea pot să fie în mintea omului, dar nu sunt decât rareori la fel, dacă te uiți la ele; înțelepciunea aceea  transmisă pas cu pas solid și ritmic și pe care numai timpul o verifică…ajutor, de fapt, în a realiza o traducere cât de cât viabilă a ceea ce se întâmplă existând.

Mi se pare totuși că greșesc undeva asociind prostia cu nesiguranța trecerii timpului și bătălia frânării lui pentru că ea, prostia, există primordial și cu sau fără condiționarea culturii.

“Cap ai minte ce-ți mai trebuie?” cuibarită deci, zice maestrulCaragiale, prostia ne aparține ca indivizi și fiind o entitate asupra căreia cultura nu prea are șanse reflexul social apare firesc…pe românește spus, gândind (sau negandind) la grămadă poartă amprenta limitei fără alegere.

Individualitatea prostiei chiar așa inevitabilă are totuși “farmecul” ei pentru că o confudam deseori (rareori?) cu inocența, copilăria aia întârziată pe care o întâlnim cam peste tot, dar tristețea – ca să fiu cumsecade și să nu-i zic tragedia – devine producătoarea eșecurilor cu repercusiuni istorice…Vezi numai încheierea mileniului al doilea și poate n-ar fi tocmai agresiv să repet ceea ce tot Caragiale spune: „Proștii mor, însă prostia e nemuritoare.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *