Și totuși, insula nu e de cretă (1)

,,Tu știi că pe lume există o insulă cu numele de Creta?”, m-a întrebat copilul mai mare în timp ce ne străduiam să desenăm, concentrați, conturul unui șotron pe asfaltul din centrul orașului nostru. Nu i-am răspuns, pentru că, într-adevăr, nu știam. Dar am căzut pe gânduri și am devenit dintr-odată conștientă de bucata mică și albă, ușor sfărâmicioasă, din mâna mea, care-mi broda podul palmei cu o pudră fină, asemănătoare celei de pe fețele clovnilor ce soseau mereu odată cu circul. M-am gândit atunci că a fost adusă din insula cu pricina – la fel ca toate suratele ei așezate în colțul tablelor noastre școlare -, insulă care într-o bună zi se va termina și va dispărea dacă ultimele rădăcini de rocă vor fi smulse din matca lor.

Anii următori nu mi-au adus prea multe limpeziri. Când am primit în dar primul altas geografic, am căutat mai întâi, cu înfrigurare, insula al cărui nume continua să mă intrige și să mă ademenească. Dar, din mijlocul Mediteranei, harta fizică îmi etala un peisaj arămiu, cu mici pete verzui răsfirate cu parcimonie în jurul a ceea ce semăna cu niște vânjoase lanțuri muntoase. Mai târziu, imaginația mi s-a lăsat cuprinsă de fascinația labirintului și a modelelor arhetipale izvorâte din același spațiu contrariant, rătăcind apoi, la propriu, prin întortocheatele reflexii literare pe care le devoram cu nesaț. De pildă, cursurile de literatură franceză de la Literele timișorene mi-au dezvăluit pătimirile Fedrei lui Racine, subtil prilej de reîntoarcere spre timpurile miticului rege al Cretei, în timp ce descoperirea vechii denumiri a insulei, Kandia, m-a dus de îndată cu gândul la fabrica de ciocolată aflată pe atunci în orașul studenției mele. De la cretă la ciocolată, de la Racine la Kazantzakis, de la pictorii anonimi ai vechilor palate minoice la El Greco, iată câteva căi ce se cereau impetuos scuturate din inerția lor mai curând livrescă.

…Odată cu primii pași în adierea de crepuscul a aeroportului din Heraklion, m-a invadat un potpuriu de arome răzlețe, înveșmântat într-o pătură groasă de aer cald și apăsător, ușor sărat și cu un neașteptat efect de congestionant nazal, pentru care nu am găsit niciun remediu eficace în toată perioada șederii mele. Nicăieri nu am mai perceput cu atâta acuitate fervoarea contradicțiilor, ciocnirea epocilor istorice în răsunătoare straturi-straturi de cultură, răcoarea vântului în competiție cu căldura soarelui, ori surprinzătoarele construcții hibride din ceea ce fuseseră cândva pitoreștile așezări tradiționale cretane. Mai mult, tot așa cum iarna nu-i ca vara, nici Sudul nu e ca Nordul insular, promițându-i temerarului dornic să se avânte prin canioane că-i va dezvălui frumuseți uluitoare.

Creta merită străbătută cu răbdare și explorată zile în șir, în toate punctele sale cardinale, ignorând toate recomandările și traseele indicate de agenții de turism. Spațiu al libertății, situat într-un ținut încă sălbatic și nărăvaș, deschis din toate părțile spre nesfârșitul marin, își îmbie călătorul să evadeze din starea de siguranță a stațiunilor și satelor turistice – acele mici villages unde fiecare gazdă posedă măcar o livadă de măslini și lămâi – cu armata aferentă de cicade cârâitoare – și o presă pentru stoarcerea la rece a celebrului ulei cretan. În cel în care am poposit, calmul patriarhal nu capitulează în fața sutelor de turiști. Lipsit de trotuare pe marginea drumurilor înguste, șerpuite și deja labirintice, parcă anticipând modelul emblematic al insulei, micul așezământ îndeamnă pașii să-și încetinească ritmul, iar privirea să se dedea observării împrejurimilor. Câteva căsuțe tencuite în alb și cu lemnăria vopsită în tradiționalul albastru marin au supraviețuit printre construcțiile moderne, etajate și asediate de flori de leandru. Sunt încă locuite. Spre seară, când torpoarea se mișca spre asfințit, odată cu dârele oranj-roșiatice ale soarelui, câte o bătrână în straie negre se așeza pe un scăunel în dreptul ușii, la fel ca în satele noastre de munte, și privea. De fiecare dată când treceam prin dreptul acestor picturi vii ce păstrau autenticul suflet al locului, mă întrebam cum se aud, oare, gândurile în limba lor grecească și cu accent cretan. Dar, mai ales, spre ce privesc… Spre trecut, spre amintirile tinereții, spre vreun vag autoportret interior din peisajul de altădată, calcinat de timp și de același soare torid? Nu am îndrăznit să le fotografiez pe bătrânele doamne, mi s-a părut un gest de impietate față de puritatea imaginilor care mi se ofereau vederii cu generozitate. Puțin mai încolo, începând de la colțul străzii și până aproape de mare, terasele tavernelor și barurilor atrag cu oazele lor de umbră și cu meniurile tradiționale – poate prea puțin diversificate pentru așteptările mele. Am aflat că nu aparțin neapărat localnicilor, ci unor foști turiști – francezi, germani, români – care au ales să cumpere proprietățile și să-și petreacă mai multe luni pe an în Creta, ocupându-se de propriile afaceri. În localurile acestor insoliți întreprinzători m-am simțit cel mai bine, mai ales după câteva experiențe cam agitate cu cei cretani, care vedeau probabil în turiști cel mult un mănunchi de bancnote de euro umblătoare. (M-am gândit adesea cu amuzament că și-au însușit temeinic, de-a lungul generațiilor, lecțiile de neguțătorie ale venețienilor care au lăsat urme adânc ancorate în solul Cretei.)

În canioane, casele albe sunt răzlețite pe stânci, răscolite de urgia vântului de sud. Starea de acalmie le este însă străină. Pare ceva obișnuit ca pe indicatoarele de la intrarea în micile localități de coastă, pe serpentine primejdioase, să se observe din loc în loc urme proaspete de gloanțe de calibru mare, semne ale unor răfuieli locale sau, poate, ale unor aventuri nocturne păstrate sub consemnul tăcerii. Pe versanți, doar livezile de măslini și de cactuși (ale căror fructe dau în pârg la mijloc de august) hașurează cu verde închis, ușor prăfuit, solul arămiu și nisipos. Conductele de apă ce alimentează întregul ținut străbat și ele drumurile, intersectându-se adesea cu șoseaua șerpuitoare. Traseele sunt prost marcate pe hărțile turistice, iar GPS-ul sucombă adesea în lipsa rețelei de comunicație pe anumite porțiuni. Munții de-o parte, iar marea de cealaltă sunt singurele repere, firele Ariadnei vizibile doar la lumina zilei.

Dintr-o asemenea așezare semirustică ne-am început aventura, cu o mașină închiriată de la unul din zecile de astfel de centre ce împânzesc întreaga insulă. De pe țărmul nordic am pornit mai întâi spre vest, urmând drumul de coastă ce duce spre Heraklion și Rethymno, pentru a ne avânta apoi spre Marea Mediterană prin Canionul Kotsifou.

 

(Va urma)

Notă. Fotografiile provin din colecția privată a autoarei.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *