Sonet în octombrie

Dacă ai fi aşa cum mi te-nchipui,
Secunda-ar înceta să mai respire,
De teamă că splendoarea fiinţei tale
S-ar desfrunzi în aer, netrăită.

În bocetul luminii din copacii
Dezmoşteniţi de anotimp, îmi pare
Că trece vocea ta, ca o migrare,
Dar în auzul meu eşti neschimbarea.

Ochii tăi lungi, ca pelerinii nouri,
Se uită-n gol la mine, ca şi cum
Aş locui de mult într-o absenţă.

Care din noi atunci e-nchipuirea:
Tu care-mi vii, plecând pe totdeauna,
Ori eu care te pierd în dorul meu?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *