MUSICA PURITAS DOMINICA (Pur ti miro; Ah perdona al primo affetto)

Făcând o audiție consecutivă fie și din motive cronologice, firești în fapt, constatăm încă o dată stupiditatea teoriei despre un presupus  progres al artei în timp; obsesia umanității despre progres merge până la hotarul explicabilului, după care, cum spune Blaga la noi „restul e ursită”;  e limpede că singurul criteriu estetic și implicit artistic a fost și rămâne talentul, grația de Sus, divină adică, fie că e vorba de autor, fie de interpret. Ce progres poate exista în exprimarea muzicală a iubirii și cum să-l cuantifici? Nu mă refer nicidecum la unele creații ale secolului trecut sau în curs de desfășurare, „schizofrenii muzicale” cum bine le numea o distinsă soprană, altminteri specialistă în Orff, într-o recentă convorbire. Compozitorul se întoarce în asemenea măsură către sinele său regretabil dereglat încât uită pentru cine creează. Revenind la Iubire, căci etern rămâne și Vergilius cu Omnia vincit amor,  să-l ascultăm pe Genitorul Operei, Claudio Monteverdi; Incoronazione di Poppea înseamnă nu doar un moment al nașterii operei, ci o viziune altfel, generoasă, cu un Nero sincer iubitor, o Poppea suavă în iubire și un Seneca îmbătrânit în invidie și colcăind de resentimente ticăloase (deci cu un sfârșit meritat); cu totul celest ne conving Miah Persson și Sarah Connolly. Fără vreun „progres” dar totuși unic, Mozart compune în La clemenza di Tito un duet similar prin înțeles și perfecțiune; sunt incomparabile atât între ele dar mai ales cu altele. Ne-o demonstrează cuprinse de Inspirație Elina Garanča (la perfetta cum o numesc admiratorii, numeroși…)  și Barbara Bonney, sub bagheta în-tâmplătoare, adică în templu, a lui Nikolaus Harnoncourt. Ambele compoziții și interpretări sunt fără îndoială deasupra oricărui … progres.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *