Mesteacãn, toamna

Cum stam citind, o creangă de cuvinte
A început să-şi clatine lucirea
Şi literele lungi ce pâlpâiau pe pagini
Se scuturară-ncet, rărind rostirea.

Atâtea luminişuri, închise-n aşteptare,
Atâtea rândunele, de sensuri ţintuite,
Se desfăceau în semne de plecare,
Pe cerul pal al filei adumbrite…

Şi am rămas cu mâinile deschise,
Ţinând un alb ciudat de cărţi necrise
Care foşneau stelar în înnoptare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *