(întâi) Să scrutăm! (apoi) Să votăm!

Cu atâtea îndemnuri electorale, imperative unele până la note belicoase, nu poți să nu te prezinți la vot; fiind un adept declarat (și scriptic) al unei anume coerciții sociale, dacă vrem ordine (mulți și-ar dori-o dar să nu începi cu ei), cred că legiferarea obligativității participării la vot nu e un lucru rău; în primă fază de aplicare, s-ar strânge o sumă remarcabilă  la buget (depinde și de cât e amenda), iar apoi, crescând procentul conștientizaților, s-ar putea afirma că într-adevăr „poporul român a votat”. S-ar tempera vizibil și auditiv clonțoșenia celor care nu merg la vot în semn de protest cu… celulare, bebeluși și căței, indiferent că sunt juni sau senili.

Rezultatele electorale ridică însă semne interogative, indiferent de numărul participanților, prin cei aleși; iar termenii aferenți ne-o arată limpede. Verbul a scruta (prin fr. scruter) la origine din latinescul scrutari, e explicat în DEX prin a privi cercetător, atent, a examina în amănunt, a pătrunde cu privirea, cu mintea. Substantivul scrutin definește totalitatea actelor pe care le implică dreptul la vot, modalitățile de alegere a deputaților și senatorilor, și nu numai, căci latinescul scrutinium, chiar dacă nu le place candidaților, însemna inițial în sfera electorală percheziție, verificarea minuțioasă a candidaților, percheziționarea lăuntrică a acestora.  Era și rămâne absolut limpede deci:  scrutinul înseamnă că mintea trebuie să fie scrutătoare mai mult decât ochii. Că adesea electorii nu sunt mai buni decât cei aleși, o probează ieșirea la rampă a victorioșilor: privindu-i  ai senzația că ești reîncarnarea fiului de împărat, care, frumos dar cam prostit, a scrutat degeaba cu ochii la frumoasa-i Cosânzeană și mai puțin cu mintea.

Presupunând totuși că am scrutat cu mare atenție dând scrutinului ceea ce i se cuvine mintal, să răspundem cum se cuvine și veselei chemări „Hai, la vot!”. După cum e de așteptat și aici lucrurile sunt cam pe dos decât spun termenii. Prin franceză (vote) ne întoarcem tot la latină spre a constata o pervertire, ceea ce ar explica starea caragialescă a românilor care, turmentați sau limpezi, se tot întreabă la patru sau cinci ani „eu cu cine (să mai) votez?”

Latinescul votum înseamnă făgăduială făcută zeilor, ofrandă, rugăminte adresată zeilor. E clar că din latină până azi, termenul s-a polarizat, astfel că votul, chiar dacă cuprinde o dorință de mai bine, o rugăminte, nu mai are destinație sacră, ci jenant terestră, dacă îi privim  cu un ochi rece – vorba Poetului – pe unii dintre homunculii eligibili ai contemporaneității noastre. 

Faptul că votul (NU doar la noi!) este și o ofrandă adusă, mai mult sau mai puțin involuntar, ticăloșiei politice, n-ar fi mare lucru, dacă am învăța ceva din asta sau din votum latin; romanii, tributari pozitiv principiului do ut des (îți dau ca să îmi dai), îi aduceau ofrandă zeului Mercur, adică îl „votau”, oferindu-i jumătate din ofrandă la început, iar restul după împlinirea rugăminții muritorului. Se practica și cu alți zei… Dacă zeii suportă așa ceva, de ce nu s-ar putea încerca și cu semenii noștri???

Pe de altă parte, dacă am vota pe jumătate, iarăși ar ieși ceva de mântuială, ca o autostradă…

Nu pot încheia aceste succinte însemnări de votant – și pentru a proba că am scrutat peisajul electoral cu responsabilitate – fără a aduce în atenție un avertisment – promisiune deloc de neglijat: „fără hoție ajungem departe”. Cam greu de imaginat așa ceva deoarece ar însemna în primul rând desființarea sistemului juridic de la noi devenit inutil; criminalii și violatorii oricum bântuie fără griji oblăduiți încă de procurori și judecători; dar se întrevede un viitor luminos. Eradicarea hoției ar însemna însă  ajungerea la perfecțiunea societății, ceea ce nu poate decât să îngrozească prin puritate: în compoziția lui Richard Strauss Ariadne auf Naxos (Ariadna în Naxos) tocmai Ariadna cântă astfel (în traducere) „Există un tărâm pe care totul este pur: Împărăția Morții”. Deci, să ne gândim bine totuși ce alegem… orice eradicare e completă, deci cumplită cum ar spune Noica.

Și, ca o probă a faptului că până la perfecțiunea eradicărilor mai avem mult de parcurs, semnalez pentru „inteligența” mediatică faptul că în capitală, la un anume concert, nu vor fi auzite arii de Riciard (sic!) Strauss (cel cu operetele), cum am fost informați, ci de Richard (mai sunt și germani…); dacă la inaugurarea festivalului de la Bayreuth din primăvară, am aflat că Angela Merkel a venit cu soțul (că nu era să vină cu guvernul…) pentru că îndrăgește muzica lui… Riciard (sic!) Wagner, înseamnă că e bine: prostia fiind statornică, nu a evoluat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *