Alexandru Mironescu – Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins (3)

Prefață 1

O mărturie purtătoare de viitor

La limita luminoasă, pentru a înțelege paginile acestui volum, ar trebui în prealabil să studiem binișor interbelicul românesc, care încă făcea eforturi de sincronizare culturală cu spațiul european și, totodată, s-ar impune să avem cunoștințe despre fenomenul Rugului Aprins pornit în anii ’40 la Mănăstirea Antim.

În anul 1929, Alexandru Mironescu (1903–1973) tocmai s-a întors de la studiile de doctorat pariziene. Are o diplomă de doctor ès Sciences physiques, își continuă la București cercetările de laborator într-ale chimiei, devine șef de lucrări și predă studenților de la Universitatea din București (Facultatea de Științe). În paralel, în anii ’30, începe să scrie în presa românească și debutează cu un prim volum de proză, Oamenii nimănui(1935), cald recomandat de Panait Istrati. Una dintre publicațiile în care Alexandru Mironescu va scrie constant este ziarul Credința, condus de Sandu Tudor. Tot acolo avea o rubrică Constantin Noica, cu care Al. Mironescu va păstra relații amicale întreaga viață. Dacă în Credința mai semnau Mircea Eliade (cu pseudonimul Ion Plăieșu), Cicerone Theodorescu, Petru Manoliu ș.a., cealaltă publicație condusă de Sandu Tudor, revista de cultură Floarea de Focva avea și alți colaboratori de seamă, precum Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian etc. La început hebdomadar, având apoi o apariție aleatorie, ca supliment literar al Credinței, Floarea de Foc este locul în care Al. Mironescu publică și câteva eseuri. Pe Emil Cioran, precizează Al. Mironescu, nu l-a cunoscut personal, dar, era o evidență, se intersectaseră în mai multe spații culturale bucureștene, scriseseră împreună în Floarea de Foc, ulterior în Azi, aveau prieteni comuni.

Precum o elipsă, volumul de față are două focare, două puncte fixe. Primul focar este cel reprezentat de cele câteva eseuri. Două dintre aceste eseuri sunt seducătoare și necesare replici la bine-cunoscute scrieri ale lui Constantin Noica și Emil Cioran. Celelalte eseuri, care orbitează în jurul acestui focar, au drept numitor comun generoasa deschidere culturală de formație franceză a autorului, dar și o amprentă creștină clar reliefată, chiar dacă vorbim despre un creștinism ortodox care aparține unei specii rare, aflată aproape pe cale de dispariție, astăzi, în România.

 -MARIUS VASILEANU

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *