Alexandru Mironescu – Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins (2)

Alexandru Mironescu (1903–1973), om de știință, scriitor și filozof, a urmat studii de fizică și chimie la Universitatea din București și la Sorbona, unde și-a obținut și doctoratul. Un al doilea doctorat, în filozofie, l-a susținut la Universitatea din București. A activat ca profesor de chimie în cadrul aceleiași universități, la Facultatea de Științe (1929–1949). A făcut parte din celebra grupare a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim (București). A fost preocupat de relația dintre credință și știință, precum și de complexul raport dintre cultură și spiritualitate. Persecutat de regimul comunist, este îndepărtat din învățământul universitar (1949) și, mai târziu, va fi arestat și întemnițat (1958), alături de fiul său, studentul Șerban Mironescu, și de alți membri ai Rugului Aprins, sub acuzația de activitate subversivă. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare şi eliberat în 1963. A desfăşurat o activitate publicistică prodigioasă. În afară de lucrări de specialitate, a publicat romanele Oamenii nimănui (București, 1935) și Destrămare (București, 1939), precum și lucrări cu caracter filozofic și teologic, printre care Limitele cunoașterii științifice (București 1945, republicată în 1992 și 1994) sau Certitudine și adevăr (f.a., republicată în 1992). Postum, i-au fost publicate romanele Serile singurătății (București, 1996) și Ziduri între vii (București, 1996), un volum de versuri, Poeme filocalice (Slobozia, 1999), un volum de teatru, Ruth. Coborâți la prima? (București, 2003), și câteva cărți de eseuri: Kairos: Eseu de teologia istoriei (București, 1998), Docendo discitur (Constanța, 1999), La scaunul singurătății (Cluj-Napoca, 2015). Tot postum i-a mai apărut un jurnal de idei, Floarea de Foc (București, 2001 și 2019), alături de volumul Admirabila tăcere: Jurnal (2 iulie 1967–29 septembrie 1968, București, 2015). Următoarele volume ale jurnalului său se află în curs de publicare la Editura Humanitas