Când a scrie e harul de pe urma căruia nu ți-ai câștigat nicio fericire de la viață, vrei să îți repudiezi natura și obiceiurile. Asta înseamnă să te irosești, la prima vedere. Să vezi că tot ce scrii se reduce la o vorbă pe care cei mai mulți o aud, dar nu o ascultă. Asta înseamnă să te împuținezi. Să vezi că rămâi într-o lume pe care cuvintele tale nu o schimbă, ba chiar o fac mai surdă, mai goală, mai fragilă. Cel mai mare handicap afectiv cu care poți să te pricopsești e însă inutilitatea pe care ți-o atribui atunci când, fie din dragoste, fie dintr-o poftă mesianică de a face din cuvintele tale un rost pentru viață, restrângi lumea la una, doua persoane cărora le scrii. Le scrii în nume propriu. Le scrii necenzurat. Le scrii să nu se uite. Le scrii să se ierte. Le scrii să nu se abată de la amintirile care trebuie să îi îmblânzească, să îi ferească de ispită, de prostie sau de angoasă. Iar, la final, cei cărora le scrii fac din zidurile paginilor tale un sanctuar în care se adăpostesc până își revin și își iau metehnele de la capăt. Au aceeași poftă de seducție, de abandon, de minciună, de pelerinaj prin propria viață. Nu în recidiva lor sta cea mai mare durere a ta, ca om care le-ai scrijilit realitatea în rânduri peste care, ori de câte ori te uiți, îți mulțumești că ai lăsat atâta umanitate în ele, dar te cerți că ai făcut-o cu naivitatea de a crede că a scrie e un gest care mai poate aduce mântuirea cuiva. Durerea ultimă și copleșitoare e a nașterii unei lumi în care destinatarii vor trăi veșnic căzuți, ignoranți, amânându-i pe toți și amânându-se pe sine, în confruntări de conștiință, în iubire demnă, în prețuire.
Când scrii și rândurile tale nu îți câștigă dreptul de a fi recalculat și reașezat în viața celuilalt, trebuie să te recunoști că fiind un autor inutil, un camarad neconvingător, un interlocutor banal. Ești degeaba, o dată pentru cel de lângă tine – scriindu-l nu i-ai câștigat nicio liniște, nicio așezare, nicio împăcare cu el, și a doua oară pentru tine, de vreme ce ți-ai generat un capital de tristețe dintr-un nimic, intrând în viața cuiva care a trăit la fel de bine până la venirea ta și care nu s-a lăsat mișcat de întâmpările din istoria personală, darămite de felul în care tu te-ai gândit să le scrii. Degeaba rămâne și toată rezerva de iubire și de onestitate necheltuită. Sunt unele lucruri care se zădărnicesc pentru că nu au fost apucate sau împlinite într-un timp al lor. Când se face prea târziu, orice cuvânt scris se reduce la o ficțiune sedentară și la o gramatică de viață prin care ne-am făcut iubirile mai ușor de suportat mai înainte de a fi uitate. Când trece prea mult timp programat de la o emoție naturală, strivești întâmplările care sunt lucrarea lui Dumnezeu și foamea de dialog a celui care așteaptă în schimbul paginilor lui o suită de reacții rostite, de completări, de retușuri, de noi confesiuni.
Uneori, îmi pare rău că scrierile dedicate se demonetizează pentru că există reacții tardive la ele. Sunt momente care, rămânând nespeculate, se pierd. Ca să le aduci înapoi, îți trebuie un efort genial și puțin noroc prin care să generezi o situație mai puternică sau mai vie decât cea pe care ai lăsat-o neconsumată. Sigur că deplâng toate episoadele de viață în care, trecând mult timp de la ceva scris, mesajul a devenit inutil, ca și puterea lui de a produce o schimbare. Însă cel mai mult regret că cei cărora le-am scris n-au înțeles că atunci când trece prea mult timp de la mine, dispare tot timpul de la noi. Aș fi dat orice ca asta să nu se întâmple.
Orice așteptarea îți obosește sufletul: dacă până de curând scriam ca să mă vindec sau să îl vindec pe celălalt, dacă până mai deunăzi scriam ca tot ce se întâmplă să nu rămână o cronică goală de conținut, acum scriu ca să mă retrag, să mă astâmpăr, să mă consolez. Tot ce am scris ajunge în sertar, în cimitirul memoriei lumilor posibile care puteau să vină dacă cineva ar fi fost acolo pentru ele la timp. Cum n-a fost nimeni, scrierile inutile se clasează. Ele au o singură menire: să îți arate că e mai bolnăvicios să suferi după ceva ce ai fi putut avea decât după ceva ce ai pierdut.
