Ceas de apoi

Se luminase de tristeţe,
Când pãrãsi, pânã la urmã,
Lãcaşul care se surpase.

Era în noapte-o clocotire
De neauzuri şi nevăzuri,
O-nchipuire de miresme,
Şi-o neculoare ca priveghiul.
Nici tare, nici aproape,
Nici rece, nici îngust,
Nici dulce de atins
Fu împrejurul.

Ce strãbãtu atunci cel fãrã paşi?
Contururi curgãtoare,
Învãpãieri de aripi,
Tãceri ca de mãtase,
Iar dincolo de ele,
Minunea rãspândirii…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *