(re)Prezidențiabil(ii)

Nu mai încape nici un dubiu asupra faptului că, așa cum ar spune poetul pașoptist „lumea e în așteptare”, frenetică aș adăuga și pe bună dreptate: două nații puternice – e drept una mare și alta mică dar rugăciunea cu „eu sunt mic tu fă-mă mare” poate da fructe odată și-odată… probabil – se pregătesc să-și (re)aleagă întâistătătorii laici pe care moderna democrație a decis să-i numească cu un termen latin la origine președinte. Se pare că iarăși nu prea știm ce rostim, nu numai etimologic ci, poate mai grav, comportamental.

Dincolo, în zona transatlantică, opoziția a dat cert un examen de prostie ticăloșită tocmai de Ziua națională: să-i reproșezi președintelui Țării, oricare ar fi,  că a organizat în capitală o grandioasă paradă militară tocmai cu scopul de a arăta că „da, noi suntem cei mai puternici” cum se exprima și un cetățean oarecare, înseamnă totuși să fii cu totul non patriot; mai ales că vorbim de un popor care încă pune temei pe ideea de patriotism pe care și-a și construit Țara în ultimele două secole și ceva. Poate și de aceea steagul american nu-l veți vedea niciunde zdrențuit sau decolorat. Desigur, există actualmente trei președinți care orice ar face nu e bine, mai ales după opinia unei jenante părți din media; norocul lor este însă că sunt cei mai puternici din lume. Amintitul reproș amintește de cel al opoziției romane când Iulius Caesar și-a organizat triumful după cucerirea Galliei, demonstrând că într-adevăr e cel mai puternic și că implicit Roma era cea mai potentă. În zilele trecute pe malurile Potomacului, precum pe cele ale Tibrului odinioară, au participat cu entuziasm cetățeni mândri de istoria lor (chiar dacă unele posturi media aveau camerele de luat vederi aburite), deși nu au primit precum romanii făină, vin și ulei de măsline. Desigur, s-au găsit și protestatari dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. În esență ideea de a te opune unei parade militare la Ziua națională pentru că nu ar fi de tradiție, e nici măcar suspectă cât stupidă. E ca și cum te-ai opune paradei militare de la 14 iulie din Paris unde ar trebui să defileze în acest caz locuitorii penitenciarelor franceze, că doară sărbătorim căderea celei mai mari pușcării a Țării (de atunci), după care să fie eliberați.

Prin urmare, dacă actualul va fi (re)ales, e voința și treaba poporului  chiar cu riscul de a se spune că s-a lăsat  cumpărat cu o paradă – culmea – fără donații în alimente de bază.

La noi situația pare destul de limpede la ora actuală: (re)eligibilul nu pare să aibă contracadidat, deși nu se știe niciodată ce aduce toamna în afară de roadele tradiționale ale târgurilor locale, mai ales că pe linie romană, firească genetic, electorii români sunt sensibili la principiul sacru do ut des, adică îți dau ca să îmi dai. Neconvingătoare deocamdată este și lupta împotriva toxicității, termen  despre care am scris recent deci nu revin. Atunci când vrei binele poporului pe care (pretinzi că) îl reprezinți, lupta împotriva toxinelor trebuie să fie una exhaustivă, adică nu doar împotriva celor emanate de potrivnicii tăi, ci și de gașca ta susținătoare, debilă sau nu  și care chiar angelică de ar fi  – ceea ce poate însemna și diabolică, căzută deci – tot recompense așteaptă după.

Punând față în față realitatea precampaniei și apoi a campaniei electorale, a luptei antitoxice, cu semnificația termenului, constatăm următoarele: președintele este un neologism (desigur nu în conștiința alegătorilor) care, prin franceză ne duce la latinescul praesidens, genitiv praesidentis, iar acesta la verbul praesidere (rezultat din prefixarea lui sedere, a ședea, moștenit în română) cu înțelesurile a prezida, a avea conducerea; tradus simplist și convenabil unora ar însemna cel ce șede în frunte; dar nu în scop personal sau pentru a-și binecuvânta gașca, ceea ce tot personal e, ci din motive mult mai generoase, căci verbul de bază praesidere însemană în primul rând a se posta înainte spre a apăra, a proteja o întreagă comunitate umană, de unde și praesidens populi, adică apărătorul, protectorul poporului, sau praesidere populo, adică a te așeza în fruntea poporului spre a-i lua apărarea, a-l proteja.

Ajunsă însă către final (avem deja experiență) campania electorală denotă de regulă o anume isterie agresivă, într-adevăr toxică din toate direcțiile și  care, regretabil, demonstrează că dincolo de individul luptător și clică, gașcă, nu prea există nimic, nici măcar mimat; ca atare, expresiile de mai sus fiind science-fictive, ne rămâne doar să ne întrebăm naiv, parafrazând Poetul „unde vei găsi prezidențiabilul  căruia să-i pese de etimologie???”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *