Interviu REMUS MODOVAN: „Sunt liber numai când sunt în fața șevaletului și lucrez.”

Dialog Veronica Pavel Lerner cu Remus Moldovan, pictor canadian de origină română.

D-le Remus Moldovan, v-am întâlnit cu zece ani în urmă la Consulatul General al României din Toronto, unde ați avut o expoziție cu câteva din lucrările dv. Am fost extraordinar de impresionată de lucrările dv, picturi cu totul originale, cu rame foarte speciale – pe care am aflat că tot dv le-ați făcut. M-ați invitat atunci să vin la dv acasă, ca să văd întreaga dv. colecție. Am ajuns să va fac această vizită abia acuma, dar nu-mi pare rău, pentru că, în acest timp ați mai făcut multe lucrări, absolut remarcabile din toate punctele de vedere. Am fost foarte impresionată și de unicitatea stilului dv și de tot ce mi-ați spus în legătură cu tehnicile pe care le folosiți și m-am bucurat că ați acceptat solicitarea mea da a vă lua un interviu. Să începem așadar cu-nceputul. Când erați copil va plăcea desenul? 

La 8 ani am avut prima mea expoziție personală. Faptul că eu sînt artist nu este o întîmplare. E genetic. Tatăl meu a pictat, am tablouri de-ale lui acasă.

Și el, când vedea desenele dv, ce spunea?

02-Its-how-I-seeÎntodeauna îmi spunea să-mi văd de pictat. De cîte ori voiam să fac altceva, el zicea: „Tu vezi-ți de pictat.” Având expoziții de la o vârstă fragedă (8 ani în 1972) și cu părinții care m-au încurajat, când cuiva îi plăcea foarte mult o lucrare care arăta bine, o distrugeam pentru că eu o percepeam altfel. Îi pare rău că am pierdut unele desene de atunci…

În ce moment ați devenit conștient că desenul – și apoi pictura – vă atrag cel mai mult, făcând parte din dv? 

Eram la școala primară și nu mi-au plăcut celelalte materii. M-am chinuit cu ele, la unele am rămas și corigent.

Zău? La ce?

La limba engleză. Că de aceea Dumnezeu m-a trimis în Canada să vorbesc engleză. A fost limba mea „preferată” și, vedeți ce ne face soarta! (râde)

Viața v-a învățat engleză acuma! Și cum arătau caietele dv?

În general,toate caietele mele erau pline de desene. Șansa mea a fost că învățătoarea de la școala primară a sugerat părinților mei să mă dea la liceul de arte plastice, pentru că eu nu făceam altceva decât să desenez. Din fericire, am avut părinți educați care au înțeles lucrul acesta.Nu făceam matematică, nu îmi plăceau alte materii, umpleam caietele cu desene. În clasa a 5-a am dat admitere la liceul de arte plastice și am intrat.

Și ce fel de elev ați fost acolo?

N-am excelat ca elev pentru că am avut un complex din cauza ochelarilor de vedere. Pe vremea aceea nu se purtau ochelari, un era o modă ca acum, când chiar dacă n-ai nevoie, porți. Am avut un complex de inferioritate. Eram un băiat tăcut, timid, bun, cele mai bune note le aveam la purtare și la educație fizică. Îmi vedeam de treabă, dar nu excelam.

Și la desen?

Da, și la desen aveam note bune. Dar prin clasa a zecea am primit și note de 3 sau de 4. Aveam un profesor foarte sever, prof. Ioan Sbârciu, care acum e decan la institutul de Arte Palstice. După aceea m-a umplut de 10 ca să merg la olimpiada de desen. Se făcea olimpiadă de desen pe atunci. Am mers la București în clasa a zecea la olimpiadă, unde nu am făcut mare lucru. Totul s-a schimbat în clasa a 11-a, când am avut o mare șansă și de aceea sunt astăzi ceea ce sunt. Era un profesor care dădea ore particulare de desen, se numea Cseh Gusztav. Am fost singurul elev de liceu, ceilalți erau deja mai în vîrstă, dăduseră la institut de multe ori. Eu, la 16 ani, am luat ore particulare până la absolvire. Atunci s-a petrecut marea schimbare în mine.

Ce v-a învățat profesorul? Cum să gândiți, cum să priviți, sau v-a introdus mai mult în meșteșugul propriuzis al artei?

M-a învățat tot ceea ce ar fi trebuit să învăț în anii de liceu.

Anume ce?

03-MoMonaCum să desenez, cum să privesc. Examenul la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj era bazat pe figura umană, compoziție. Asta era schema prin care se făcea admiterea. Concurența era foarte mare, erau 4 locuri și 200 de candidați.

Și ați intrat, după care, în 1989, ați absolvit institutul.

Da, am terminat ca șef de promoție, secția pictură. Eu n-am vrut să merg la Institut, din motive legate de tatăl meu, Laurențiu Moldovan, care a fost deținut politic de trei ori. Prima dată la vârsta de 18 ani, pentru că a cântat „Trăiască regele” pe trenul care îl ducea de la Cluj la București. A doua oară, când a făcut armata, a fost infirmier și din cauza ideilor lui anti-comuniste i s-a înscenat o dezertare și a stat închis un an. Ultima oară a fost în 1985, an în care am fost plecați într-o excursie în Estul Europei (Ungaria, Cehoslovacia și R.D.G.) și pe tot drumul am fost urmăriți de securitate. Peridoada de facultate a fost extraordinar de dificilă pentru mine, nu era de loc ușor să ai un tată închis, chiar dacă nu era un criminal.

Ați terminat deci în ’89, cu câteva luni înainte de căderea regimului Ceaușescu. Erați deja căsătorit?

Da, m-am căsătorit în 1988, înainte de a termina facultatea. În 1989 am avut noroc, a fost prima oară după 16 ani când s-a deschis Ardealul pentru repartiții și, fiind șef de promoție, am ales cel mai apropiat loc de Cluj ca să fiu profesor de desen. Colateral am avut și un business, tata deschisese un restaurant și, din punct de vedere material, eram confortabili.

V-ați hotărît totuși să emigrați în Canada. De ce în Canada?

Pentru că era sora mea aici. Decizia s-a luat când a fost a doua mineriadă. Atunci ne-am speriat. Sora mea era deja în Canada de patru ani. Plecase întâi în Anglia în 1991 și în 1995 a venit în Canada. Am sosit ȋn 1999 cu speranțe mari și cu un container în care am pus toate lucrările și bunurile personale.

Dar am înțeles că ați călătorit și înainte de plecarea definitivă, ați fost în Italia.

Am fost în Italia în 1991, în vizită la un frate vitreg. Acolo am făcut o mică expoziție cu lucrări pe teme religioase. Am vrut să rămân, dar n-am făcut-o. Eram prima dată în Italia și eu învățasem la Istoria Artelor altceva decât ce vedeam în galerii. Am fost decepționat.

Când ați revenit din Italia în România, picturile dv erau deja în spațiu?

Nu, erau încă pe pânză, bidimensionale, erau compoziții, portrete, dar erau deja cu ceva frământări vizibile.

Și când ați început lucrările în spațiu?

04-RememberDupă ce m-am întors din Italia s-a produs schimbarea. Am simțit nevoia de altceva. Picasso spunea: „eu nu caut, eu găsesc”. Norocul meu este că găsesc, pentru că Dumnezeu mi-a arătat unde să caut. Am găsit și am înțeles că am nevoie de o altă formă. S-a născut primul meu autoportret, prima lucrare ondulată. Exprimă bucuria de a fi găsit ceva și am înțeles că acesta este drumul pe care trebuie să-l urmez. Problema mare este cea a ramelor, pentru că rama nu este doar ornament, este parte din lucrare.

Le gândiți împreună?

Absolut, ele vin împreună. Vara construiesc ramele în curte, iarna pictez în interior, pe suportul construit. Ramele sunt importante pentru tablourile din fiecare perioadă istorică. Lucrările scoase din ramă nu mai au aceeași reprezentare. Astăzi nu se mai pun rame la tablouri. La lucrările mele, ramele sunt parte integrantă a lucrării, ele se lucrează și se pictează împreună. Dacă aș exclude ramele, lucrarea n-ar mai avea același mesaj.

Ați ajuns în Canada, unde ați ai deschis câteva expoziții. Când și cum l-ați cunoscut pe vestitul colecționar Sir Kenneth Thomson din Toronto?

Nu mai știu exact, cred că în 2004. El m-a contact printr-un email scris de secretară. Ajunsese un catalog de al meu la el și i-a plăcut una dintre lucrări, care l-a interesat. M-a întrebat dacă este de vînzare, eu i-am făcut-o cadou. Apoi i-am mai dăruit una, a avut două lucrări ale mele în colecție. După aceea am corespondat până în 12 iunie 2006, când a decedat. Nu am avut ocazia să-l cunosc personal.

Să trecem acuma la tehnica dv de lucru. În privința culorilor, ce tehnici folosiți?

Sunt perioade din istoria artelor care mă obsedează, la fel și tehnicile pe care le exersez și încerc să le învăț. Sunt foarte atașat de epoca barocă. Tehnica acestei epoci, pe care o experimentez, cere mult timp și răbdare. Artiștii de azi nu au nici timp, nici răbdare. Se practică rutina, care, când intervine, distruge creația.

Așa este. Și dv, înainte de a începe o lucrare, aveți deja imaginea ei în cap, nu?

Absolut! Este ca și cum v-ați uita dvs la televizor.La mine este acolo. Singurul element care desparte imaginea de lucrarea propriuzisă este timpul de a o realiza.

Știți exact momentul în care ați terminat o lucrare, sau reveniți la ea mereu?

Lucrarea este clară, dar, după ce o termin, intervine frica, neîncrederea, care își au rolul lor. De aceea trebuie să exersezi, să înveți. Lucrez și acum la o lucrare pe care am început-o acum zece ani și care era terminată, dar eu nu eram mulțumit. Am revenit la multe lucrări.

După zece ani e o altă viziune…

Este și o altă viziune, dar stăpânești mai bine și tehnica, vârsta aduce experiență; ideea mea este ca la bătrânețe să nu devin un pictor bătrân, ci un pictor mai bun.

V-am vizitat casa, care e ca un mic muzeu cu lucrările dv. Care dintre ele credeți că vă reprezintă cel mai bine?

Lucrarea mea preferată este ultima.

01-acasa-la-artist

Acasa la artist

Și care este ultima?

Încă nu am făcut-o (zâmbește). Ca să răspund întrebării dv, încep cu prima lucrare care mă reprezintă, autoportretul din 1991, care exprimă bucuria că mi-am găsit drumul. În afară de ea mai sunt trei foarte importante, pentru că din ele derivă toate celelalte. Ele consituie matrița, matca din care s-au născut toate celelalte, care sunt variațiuni, combinații.Le voi menționa aici în ordinea în care au fost făcute.

După autopotretul din 1991 pe care l-am menționat, urmează alte trei, lucrate ȋn aceași perioadă din 1993. Prima este tot un autoportret, intitulat „It’s how I see” și este prima lucrare pe colț. Crează o iluzie optică, dar nu aceasta a fost intenția mea, ci am vrut să spargă cumva spațiul. A doua este un nud care e format de fapt din două lucrări, una este oglindirea celeilalte și se intitulează „MoMona”, soția mea. În sfârșit, „Remember” este a treia. Cele patru lucrări stau la baza tuturor celorlalte și sunt definitorii pentru toată opera mea.

 

În încheiere, mulțumindu-vă pentru timpul acordat, aș vrea să-mi spuneți care este legătura dv intimă cu arta pe care o creați?

Sunt liber numai când sunt în fața șevaletului și lucrez. În momentul în care am plecat de acolo, devin prizonier, sunt ca un deținut. Doar când lucrez nu sunt prizonier, aceasta este libertatea mea!

Remus Modovan s-a născut la Cluj, în 1964. În 1989 a absolvit – ca șef de promoție – Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secția pictură. Din 1994 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar din 2004 este membru al societății OAS (Oackville Art Society), Canada. A emigrat în Canada ȋn 1999. A participat la șapte expoziții individuale în România, Italia și Canada și la zece expoziții de grup în România și Canada. Are lucrări în colecții private în Canada, SUA, Nouă Zeelandă, Germania, Franța, Italia, Austria, Ungaria și România. Una dintre colecțiile private importante în care se află două lucrări ale pictorului este cea a lui Sir. Kenneth R. Thomson din Toronto, renumitul colecționar care a donat o mare parte din tablurile sale muzeului de artă canadian AGO (Art Gallery of Ontario). Lucrările lui Remus Moldovan pot fi vizionate pe webul personal, https://remusmoldovan.com

Notă: interviu apărut inițial ȋn revista Vatra veche”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *