Interviu Eliza PĂUNA: Rolurile sunt un fel de extensii ale ființei mele

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Nu îi place să dea interviuri și, de aceea, am convenit că acesta nu e chiar un interviu – mai degrabă un șir de piruete, cu întrebări și răspunsuri, executate în jurul unor limonade plăcute și răcoroase.

Ce are special Schubert pentru dumneavoastră?

Mă ajută. Mă ajută foarte mult. Partitura de Schubert pe care o tot exersez din când în când la pian este, da, și un fel de terapie, dar e, de fapt, mai mult decât atât. Ea e de pe coloana sonoră a filmului Wintersleep de Ceylan; e o bucată muzicală care a devenit aproape o obsesie pentru mine, când am văzut filmul. S-a lipit de mine, pur și simplu. Am preluat-o, mi s-a părut că se încadrează în ceea ce știu eu să fac la pian, eu studiind pianul, dar nu foarte mult timp.

Dar de ce vă place să cântați uneori la pian. Nu neapărat Schubert. Știu, din surse sigure, că mai cântați și Mozart 🙂

Am făcut pian la școala de artă, cu doamna Irina Iureș. Nu am continuat să cânt consecvent la pian, dar pentru mine acest instrument a rămas foarte important ca exercițiu, de fapt. Ca exercițiu mental, ca exercițiu de memorie, ca postură, ca modalitatea de a fi prezentă. Se întâmplă de multe ori să nu mai fiu prezentă, să mă deconectez de la realitatea din jurul meu. Și atunci am nevoie de o (re)inserție, iar muzica, nu numai ea de fapt, mă ajută în acest sens. Exercițiul meu de a cânta la pian mă ajută foarte foarte mult.

Dar de ce vă place să cântați – și știu și asta, din nou, din surse sigure – la patru mâini?

(râde)Asta e foarte distractiv.

Dar nu vă încurcați, nu vă dați  peste mâini cu colega dumneavoastră?

Oooo, ba da. Și încă de câte ori…Prietena mea, tot actriță, a făcut pian mulți ani – și, în loc să dea la Conservator, a dat la Teatru. Da, cu ea cânt la patru mâini. Avem o partitură a noastră, de Anton Diabelli. E relativ accesibilă; dar, deși are numai câteva minute, uneori cântăm la patru mâini, pentru ca să fie cap-coadă așa cum trebuie, și câteva ore. O reluăm până când iese așa cum se cuvine. Și e foarte foarte distractiv. Să cânți la patru mâini implică mai multe decât atunci când cânți singură – conexiunea și atenția pe care trebuie să o ai față de celălalt. Seamănă destul de mult, de fapt, cu ce se întâmplă pe scenă; atenția la partener sau la parteneră, atenția pentru ritmul lui, adică o sincronizare perfectă. Pe de altă parte, să cânți la patru mâini e și un pretext pentru a pune în scenă prietenia.

(credit foto: Cosmin Băraru)

Care a fost prima dumneavoastră păpușă?

Cred că aveam ce aveau cam toate fetele. La începutul anilor 1990 nu erau dezvoltate magazinele astea de profil. O păpușă Barbie care apărea o dată, o aveam toate.

Dar păpușa pe care ați iubit-o cel mai mult?

Nu e una singură. Sunt păpușile din teatru. Iar pe cele din spectacolul pe care l-am regizat foarte de curând, le iubesc probabil cel mai mult.

Au suflet păpușile?

(tace îndelung). Îl au atunci când creatorul lor își dorește să îl aibă. Nu au, cum să spun, un suflet continuu. Dar primesc suflet. Primesc și îl arată. Acceptă transferul de suflet.

Dumneavoastră cum vorbiți cu păpușile?

Firesc. Natural. Păpușile sunt o prelungire justă a actorului. Păpușile din spectacolele de teatru.

Acuma, după ce v-ați făcut mare…A propos, v-ați făcut mare, nu?

(zâmbește) Nu știu, nu știu…

Să presupunem că da. Așadar, acum, când v-ați făcut mare, ce se întâmplă, ce se poate întâmpla în mintea dumneavoastră când vă aflați lângă o păpușă de teatru?

Mă emoționează. O păpușă mă poate emoționa mult mai mult decât mă poate face uneori un actor.

De ce? Par, așa, niște obiecte inerte…

Nu sunt. Nu sunt deloc așa. Dacă sunt animate bine, cu concretețe și specificitate, au o putere de expresie și o forță de a emoționa extraordinar de mare. Teatrul de păpuși pe care îl numim de fapt teatrul de animație este o artă plastică în mișcare. Are nevoie de multă migală, se lucrează extraordinar de mult la detaliul de mișcare. Iubesc mult acest tip de lucru. Și unul din avantajele lor este că au multă duioșie și candoare. Asta e foarte atrăgător la ele. În mișcarea lor oferă multă candoare realității noastre. Iar mie îmi place foarte mult teatrul făcut cu candoare și înțelegere. Simt că e un mod onest de a face teatru și de a le vorbi oamenilor despre ei.

Cum ați descoperit păpușile din teatru, cum ați fost acceptată în lumea lor?

Universitatea de Teatru are în fiecare an un program de ”uși deschise”. Am văzut, pe când mă pregăteam să dau la actorie, câteva lecții deschise cu păpuși. Prima dată, țin minte, am văzut o marionetă – care a avut un mers, un mers scurt, pe lângă un actor, și care s-a așezat pe piciorul lui. Și s-a uitat la el. Cu grație, emoționant. Mi s-au deschis ochii atunci; am înțeles, instantaneu, cât de autentice pot fi păpușile și cât de bine, de expresiv pot ele să oglindească realitatea noastră.

E ușor să mânuiești o păpușă?

Pentru mine nu a fost foarte greu. Devine și mai ușor dacă exersezi în mod constant. Bineînțeles, contează școala și exercițiul pe care îl înveți acolo. Pentru mine, cei trei ani de școală au fost foarte importanți.

Poate ajunge păpușa să îl mânuiască pe mânuitor? Păpușa să îl păpușeze pe păpușar?

Aceasta este situația ideală. Și anume: atunci când se produce simbioza între păpușă și cel care o mânuiește. Dacă ajungi aici, da, e ca și cum păpușa dă tonul, ca și cum e autonomă. Uiți de existența actorului din spatele păpușii. E un pic de magie aici.

Ați visat că mânuiți păpușile? Sau cântând la pian? Sau făcând balet? Sau jucând pe scenă?

Câteodată. M-am visat și greșind la pian. Teatru, m-am visat jucând de multe ori. Și cu ochii închiși și cu ochii deschiși. Am visat și că scriu. Le-am visat pe toate (râde). Le visam destul de des pe toate acestea.

Nu le mai visați? S-a schimbat ceva?

M-am făcut mare.

Dar aveați îndoieli mai înainte că v-ați făcut mare…

Cred că s-a schimbat ceva, totuși. A existat un timp al meu în care m-am căutat în foarte multe domenii. Am încercat să aspir la mai multe moduri de a mă exprima. Când însă visezi la toate, când le începi pe toate și nu termini pe niciuna, există un risc: să rămâi mediocru. Pe de altă parte, ca actor, ce e important, esențial de fapt, e să ai abilități, cât mai multe abilități. Și atunci, faptul că sunt actriță îmi dă necesitatea, curiozitatea, libertatea de a căuta cât mai multe modalități de exprimare. Acum nu mai visez să profesez în alt domeniu decât ca actriță; pe de altă parte, am nevoie de pian, de balet și de multe altele pentru a face cât mai bine meseria mea. Nu mai visez cum o făceam când era mai mică; nu mai are sens. Dar dansez, cânt la pian în continuare – și, în felul acesta, mă pun în contact cu mine în diferite moduri. Ca actriță, e foarte foarte important să te pui în acord cu tine însăți.

(credit foto: Cosmin Băraru)

De ce e important acest acord? De ce, ați spus și mai înainte, e importantă să fii prezent?

Este esențial. Asta definește, apăsat, actoria – e abilitatea de a fi în prezent. Poate părea ceva ușor, dar nu este deloc. Sunt atâția factori care ne smulg din prezent, care ne deturnează; noi înșine, proiecțiile noastre, problemele noastre, ne deturnăm. De aceea, uneori, adesea de fapt, ai nevoie de exerciții pentru a fi aici, pentru a fi prezent, în prezent. Să fii foarte deschis în raport cu realitatea, să fii aici și acum, cu toată ființa ta, nu e ușor deloc.

Care e centrul unui rol, inima unui rol? Când știți că ați intrat în rol, când știți că ”haina” unui rol stă impecabil pe dumneavoastră?

Întrebarea e mai complicată, mai sofisticată decât cred eu că este răspunsul. Când ești acolo, când construiești, pe scenă, această prezență despre care vorbim.

Dar ”marginea” unui rol? Când simți că între ce ați de făcut pe scenă și ceea ce faceți efectiv nu e chiar o suprapunere decentă?

Când nu sunt onestă și sigură în scenă și recurg la manierisme. Să lucrezi la un rol lînseamnă să parcurgi un proces – nu poți să sari instantaneu și impecabil în situație. E nevoie de o muncă de cercetare, de mai multe acumulări. Actoria înseamnă și studiul naturii umane și să înveți de la natură pur și simplu. Când citesc un text, încep să pun niște întrebări și am nevoie de răspunsuri. Dacă ai inteligența și inspirația de a pune întrebările corecte și necesare și să primești răspunsurile adecvate – ori de la tine, ori în timpul procesului, ori de la regizor – atunci e în regulă. Atunci, rolul se deschide, se deschid disponibilățile tale interioare. Dacă nu, nu. Mie mi s-a întâmplat să nu îmi iasă când am lăsat întrebări nerezolvate.

Improvizație sau control – pentru a sta foarte bine într-un rol? Să fii în control sau să ai atât de multă imaginație încât să te salvezi prin improvizație?

Control, mai ales. Cu o specificare: acest control îți dă și puterea de a improziva, și aceasta este foarte bine. Controlul e cunoaștere și, cunoscând foarte bine ceea ce ai de făcut, poți avea și libertatea improvizației. Mai vreau să spun ceva legat de rol, ceva foarte important: controlul absolut asupra unui rol nu există; un rol nu este terminat niciodată atâta timp cât îl joci. Rolul e lucrat cu fiecare spectacol în care îl joci, iar prestațiile nu seamănă una cu alta. Tu vii de la o zi la alta cu experiențe diferite și atunci încarci diferit unul și același rol.

Reaiu: cum intrați într-un rol? Ce puteți spune în această privință din ceea ce nu e secret?

(zâmbește) Ați folosit mai înainte termenul de ”haină”. Nu știu dacă e chiar așa – nu e o haină pe care o pui pe tine, cu care te îmbraci și de care, la un moment dat, te dezbraci. Eu cred că rolurile sunt extensii ale noastre, ale personalității noastre. Cel puțin, așa sunt ele pentru mine – sunt un fel de prelungiri ale ființei mele. Cunoscându-mi disponibilitățile interioare, pot să fac legătură, când e vorba de a lucra la un rol , între ceea ce sunt eu și ceea ce mi se cere pentru acel rol. Mai întâi, așadar, încerc să recunosc în mine care parte con-sună cu rolul pe care îl am de rezolvat.

Deci, am textul – și încerc să înțeleg ce presupune el și ce presupune rolul meu. Îl citesc, îl citesc de mai multe ori, dar nu este o lectură distantă, ci una prin care încerc să încălzesc acest text. Vreau să văd, neapărat, care sunt scopurile personajului și de ce face el ceea ce face, care sunt necesitățile lui, care sunt credințele lui, care sunt luptele lui. Caut în mine, cum spuneam, ce s-ar potrivi. Pun întrebări, îmi pun întrebări – care mă ajută să înțeleg și care îmi dau impulsurile interioare necesare.  Și încerc să inventariez acțiunile posibile în legătură cu un rol, precum și subtextul replicilor sale. ”Extratextul”, așa cum îl numim noi. Facem exerciții de extratext. Cuvântul ”actor”, de altfel, se leagă de verbul ”a acționa” – cum acționezi în scenă. Trebuie să îi găsesc cotidianul personajului, ancorarea sa posibilă în realitate. Cum bea el un ceai? Cum bea el limonada aceasta pe care o bem noi? Cu paiul de plastic? Cu lingurița? Cum pune mierea? Cu ce anume pune miere – cu lingurița, o lasă să curgă, o ajută cu degetul? E stilat, e mai casual? Ce face, cum face? Așa lucrez– cu întrebări de acest fel și cu răspunsuri posibile și asumate.

Și mai departe? După ce ați găsit ”extratextul”?

În Teatru ești jucător de echipă. Se lucrează cu partenerul sau partenerii, se învață, în contact, în relație, rolul. Mergi la repetiții, îți pui mintea și corpul la lucru, acționezi și reacționezi la partener. Și îmi învăț rolul, acolo îl învăț cel mai bine, pe scena de repetiții; îl învăț și acasă și pe stradă și la piață. Actoria e un mod de a trăi. Și ceea ce are el subtil învăț pe scenă. Din relație, din relaționare, din contact.

Și apoi?

Apoi, se ridică scena, se lucrează scena, se caută posibilitățile de expresie. Și apoi se ridică cortina (zâmbește)

Și, dacă aș fi spectator, m-ați vedea? Îi vedeți pe spectatori?

Întotdeauna sunt atentă atentă la spectatori. Sunt foarte atentă. Nu sunt într-o transă. Joc pentru public, pentru spectatori. Sunt atentă la energia care vine sau care poate să nu vină de la public.

Mici secrete? Aveți mici secrete, a propos de faptul de a intra într-un rol?

Hm… (zâmbește) Nu știu. Mă pot inspira din ceva neașteptat. Mai ales din natură și din animale. Privesc mult – și natura, și animalele. Și preiau ceea ce am nevoie.

Aveți superstiții când intrați pe scenă?

(iarăși zîmbește larg)Nu știu dacă sunt superstiții. Nu sunt superstițioasă, dar fac o încălzire anume înainte de a intra pe scenă. Pot să spun în alte cuvinte: e mai degrabă o tehnică decât o superstiție. E legat de vorbire, de cum îmi aranjez respirația, de cum vorbesc eu cu mine însămi.

Și momentul culminant, în ziua Z a spectacolului, este? Când sunteți pe scenă?

Nu e pe scenă. Încărcarea cea mai mare e înainte, imediat înainte de a ajunge pe scenă. Foarte foarte aproape de a intra pe scenă. E ca un fel de cădere liberă – pe care ți-o oferi. Atunci sunt omul cu toți porii deschiși și cu toate simțurile active. Mă simt ca și cum aș putea dărâma orice. Chiar dacă mă simt fragilă, mă simt, de fapt, foarte puternică.

Dar emoțiile? De pe scenă sau de dinainte de a intra pe scenă?

Cele mai mari sunt, cum spuneam, cu puțin înainte. Nu le resping, ci le trăiesc, pur și simplu. Le las să fie. Mai mult chiar: am nevoie de ele, fac parte din vulnerabilitatea mea. Sunt copleșitoare și, uneori, mă pot face, în densitatea lor, să mă simt ca și cum aș fi nepregătită; știu că am nevoie de emoții, dar sunt în stare să îmi dea o clipă de îndoială. Dar, mai ales, am nevoie de ele, am mare nevoie.

Vulnerabilă?

E bine să intru așa în scenă. Eu cred că un actor puternic e, de fapt, un actor vulnerabil. Pentru că atunci, e foarte deschis – și poate orice sau aproape orice. Așadar, am nevoie de această vulnerabilitate. Intru cu energia pe care mi-o dau și emoțiile pe scenă și, rapid, uit de ele. Sunt foarte acordată la ceea ce e acolo…

Acordată sau racordată?

Și, și. Trebuie să fiu racordată la energia de pe scenă, la ce e în sala de spectacol. Și trebuie să fiu, pe de altă parte, acordată; actorul este un instrument și, pentru a suna cum se cuvine, el trebuie să fie ”acordat”.

Dar, la final, după ce se termină totul, ce se întâmplă?

Chiar se termină totul? Depinde…Sunt reprezentații după care mă simt liniștită. Sunt reprezentații după care mă simt tulburată, pentru că mi se pare că, într-o scenă anume, am pierdut ceva sau am câștigat ceva. Uneori, îmi pun noi întrebări. Alteori, discut cu partenerii despre ceea ce a fost pe scenă. Este, poate fi, la finalul unui spectacol, și un fel de debriefing. În același timp, și nu de puține ori, un final de spectacolo poate însemna și o singurătate, foarte copleșitoare.

E sentimentul unui gol. Tăceți mult imediat după finalul unui spectacol?

Da. Și pentru că e sentimentul acelui gol despre care spuneți. Mă duc acasă, uneori pe jos, alteori pe bicicletă. Merg încet. După un spectacol, de regulă, merg foarte încet. Este un consum de energie uriaș și trebuie, cumva, să mă readun.

Și fericirea unui actor? Ce e, ce poate fi?

Pentru mine pot să spun ce este fericirea. Există niște momente de grație în profesie. Descoperiri. Mici revelații. Mai ales acestea pot să compună fericirea unui actor, în orice caz, fericirea pentru mine. Cel mai adesea, aceste mici revelații nu vin pe scenă, când e spectacolul, ci atunci când îl lucrezi, când îl construiești. Tipul acesta de descoperiri mă fac să mă simt foarte fericită.

Și opusul?

Uneori nu îți iese, pur și simplu nu îți iese. Și atunci mă simt foarte rău sau chiar o impostoare. Sau: există acest păcat al actorului –dragostea de sine, mai ales dragostea de sine pe scenă, îmi place foarte mult de mine și ce crede publicul despre mine și e ușor să pic în această capcană. Aceasta nu cred că poate să aducă fericire, dimpotrivă, mă consumă într-un mod nepotrivit și neproductiv. Iubirea de sine, obsesia pentru propria ta persoană – încerc să fug de acestea, ele fiind și surse ale nefericirii, din punctul meu de vedere.

Ce înveți, ca actor: din succes și/sau din eșec?

Pentru ambele, cred că e valabil: înveți despre posibilitățile tale, despre limitele tale. Despre ceea ce ai de depășit, de fapt. Te învață, acum mă refer mai ales la eșec, și cum să te împaci cu tine, condiția fiind, desigur, aceea de a vrea să primești o asemenea lecție. După eșec, există o nevoie de acceptare și de împăcare – și acesta este un proces important. Trebuie însă, cum spuneam, să fii deschis și să primești o asemenea lecție.

Dar din succes, ce NU trebuie să înveți, ce trebuie să lași în spate?

Ceea ce spuneam și mai înainte: acel mare păcat, iubirea de sine. Aceasta nu te ajută – nici ca actor, nici ca om. Suplimentul acesta de vanitate pe care ți-l pot da stări de acest gen nu cred că e de mare ajutor.

După ce jucați un rol sau altul, cum reveniți la dumneavoastră? Cum vă luați, din nou, în posesie?

Eu nu pun așa problema. Pentru că, e simplu, nu mă pierd niciodată cu adevărat – nici atunci când joc teatru. Sunt în posesia mea tot timpul. Nu mă întrăinez, nu mă abandonez, nu mă pierd. Legătura cu mine nu o pierd niciodată.

Ce nu ați putea juca niciodată?

Nu știu, nu îmi dau seama…

Dar, tot așa, în registrul proiecțiilor, ce ar putea fi pentru dumneavoastră, ca actriță, climaxul? Ce vă doriți să jucați cel mai și cel mai mult?

Nu îmi gândesc așa cariera. Nu gândesc în termenii unui ”rol suprem”. Nu am un ”vârf al vârfurilor” în această privință. Dar, mi-ar plăcea foarte mult să ajung la Nina din ”Pescărușul”.

Când jucați, care e cea mai prețioasă ”unelată” pe care o aveți? Ce vă ajută cel mai mult când sunteți pe scenă?

Publicul.

Nu. Vreau să spun – din ce aveți dumneavoastră la îndemână?

Aș putea să spun din nou: publicul. El poate fi interiorizat, energia care vine de la public trece în noi, actorii. Însă, din ceea ce depinde de mine în mod direct, cred că vulnerabilitatea e cea mai prețioasă ”unealtă” – pentru că ea mă ajută să mă deschid foarte mult. Vulnerabilitatea și nevoia de a protesta, Teatrul, să joc teatru este, pentru mine, și o formă de protest.

De a protesta? În ce sens? Și de ce? M-ați suprins cu această alăturare, vă mărturisesc: vulnerabilitate – protest…

Eu fac teatru pentru că vreau să spun ceva. Teatrul este un fel de a mă revolta, este propria mea revoltă pe care pot să o am față de moarte indignarea pe care o am că sunt în această lume și că voi muri, față de ceea ce e nedrept  și tragic în această viață, față de nedreptățile care li se întâmplă altora, ne confruntăm cu realități sociale, sau realități politice care ne provoacă indignare, deznădăjduire. Asta mă interesează pe mine și, acum, pentru mine, asta înseamnă teatrul. Nevoia aceasta, specială, de a protesta. În felul meu. Cu mijloacele mele, cu instrumentele acestei arte minunate.

Ați putea fără teatru?

Nu aș vrea să fiu fără teatru. Pentru că aș fi diminuată, mult diminuată…

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *