„Game, set, match.”

Dormisem puțin, nu mâncasem aproape nimic și aveam, bineînțeles, emoții. Cafeaua cu 2 lei de la aparat nu ajutase deloc. Chiar dimpotrivă. Aveam emoții pentru că în dimineața respectivă urma să prezint o lucrare în cadrul conferinței ALGCR care se desfăşurase la Sibiu. Era însă și prima dată când aveam să particip la festivalul internațional de poezie organizat de cei de la Z9. Dar, ca să fiu sincer, emoțiile veneau în mare parte din nerăbdarea așteptării finalei de la Wimbledon dintre Simona Halep și Serena Williams. O așteptam, desigur, și pe cea masculină, mai ales că pariasem destul de mulți bani pe Federer, dar mizele erau, totuși, ceva mai mici.

De cinci ani încoace, cei de la Z9 organizează ceea ce poate fi numit, probabil, cel mai glamorous festival internațional de poezie din România unde, pentru câteva ore, publicul asistă la un eveniment susținut de o serie întreagă de estetici și personalități extrem de diferite. Situată taman în centrul Sibiului, locația e și ea extrem de ofertantă. Desprins parcă din pelicula unui Wes Anderson, decorul contribuie la atmosfera ce înconjoară, ca-ntr-o bulă temporală, comunitatea constituită în curtea Teatrului Gong. Eliberată din colțurile întunecate ale bibliotecilor, poezia se întoarce, pentru câteva ore, în piața din care a plecat. Am văzut, nu o dată, mici grupuri de trecători care fuseseră pur și simplu opriți din drum, mesmerizați, dacă vreți, de atmosfera realmente vibrantă a evenimentului. Și asta pentru că Z9, am avut ocazia să mă conving acum, este, întâi de toate, o excelentă ocazie de a interacționa cu instanțe poetice absolut remarcabile.

Ce mi-a atras imediat atenția a fost morfologia publicului cititor. Festivalul părea să le ofere câte ceva tuturor. Mai mult, aș zice că, pentru neofiți, Z9 ar putea reprezenta cea mai bună introducere în poezia extrem-contemporană, la fel cum pentru cei inițiați, spectacolul va semnala mereu o nouă șansă de a intra în contact cu poezia tânără de cea mai bună calitate. Ceea ce festivalul mi-a demonstrat, în plus, e faptul că poezia rămâne, în primul rând, o formă de percepție a vieții și de mediere a contactului nostru cu realul.

Dar, ce aș vrea să sugerez în continuare—pentru că aici voiam să ajung, de fapt—e ideea conform căreia calitatea poeziei ar putea fi comparată cu o excelentă partidă de tenis. O finală de Wimbledon, să zicem. Sau chiar două. Atunci când jucătorii sunt 100% implicați, meciul e extrem de satisfăctor. Un bun jucător de tenis e mereu atent la mișcările adversarului său, așa cum un simplu moment de neatenție ar putea ruina totul. Bucuria sau frumusețea jocului rămâne dependentă sau direct proporțională, dacă vreți, cu măiestria eforturilor depuse. Lucrurile stau, bineînțeles, aproximativ la fel și când vine vorba de poezie. Excelența necesită o oarecare străduință, ca să zic așa. Atâta doar că nimeni nu câștigă în poezie. Cel puțin nu pentru totdeauna.

Știu, perspectiva e liberal-umanistă, dar poezia livrează, ne place sau nu, forme de experiență care te învață, chiar dacă indirect, cum să trăiești mai intens, mai profund și cu mai multă luciditate, dar și cum să privești lucrurile din perspectiva celuilalt: „I Failed to Swoon/ That Wasn’t very smart of you/ You need to start seeing things the way I do./ Here, let me blind you”. Nu era niciun televizor prin preajmă, așa că nu aveam cum să urmăresc finala. Ratasem, deci, meciul, dar google live-score mă anunța că Simona tocmai câștigase cel de-al doilea Grand Slam al carierei sale. Aproape aceeași senzație copleșitoare am avut-o însă și atunci când am ascultat-o pe Nadia de Vries recitându-și textele. Cute as Hell, Welcome to My Island, I am My Own Lapidary sau Those Who Hate the Scent of Their Children rămân câteva dintre cele mai puternice poeme pe care le-am auzit în ultimii câțiva ani. Ieșite parcă din tradiția imagismului poundian, rândurile semnate de autoarea olandeză propun o inedită perspectivă noir asupra unor teme extrase, paradoxal, din zona familiarului.

Experiențele sunt, bineînțeles, nenumărate, dar fiecare poet selectează, combină și restructurează o serie întreagă de evenimente, acțiuni, gesturi sau senzații, producând o nouă formă semnificativă. Tocmai aceasta pare a fi „lecția” principală propusă de Richard Scott la Z9. Rafinate au fost nu doar poemele autorului britanic, ci și intonațiile performate în timpul lecturii. Întocmai slice-ului pe care îl practică campionul elvețian, m-a impresionat, apoi, atenția pe care Scott o acordă structurii unor poeme care sunt, în esență, interesante prin conținut. Deși queer, poemele lui nu rămân doar așa ceva. Textele suscită interes prin ingenioasa metodă de articulare a unor imagini vivace cu o sintaxă simplă și procedee sonore ce conferă consistență dimensională unor senzații și amintiri aparte: „He fed me prawns to calm me, wiped the brine from my lips -/ let me try my first razor clam/ unzipped from its pale hard shell,/ the tip – soft and white and saline.//In that battered old Transit/ I took the whole ocean into my mouth/ and then he sent me home/ with a dozen eggs -/ so no one would be any the wiser”. Chiar dacă ambii ar putea fi incluși în tradiția unui Thom Gunn, Scott e, alături de Andrew McMillan, unul dintre cei mai talentați poeți ai actualității anglofone.

Imaginate, trăite sau doar examinate, experiențele poetice facilitează, pe de altă parte, o mai bună înțelegere sau apreciere nu doar a lumii sau a locurilor în care trăim, ci și a mentalităților care ne-nconjoară. Despre depășirea granițelor vorbește nu doar pacing-ul Simonei Halep, ci și unul dintre poemele semnate de Xiao Yue Shan, the diaspora roommate: „I did not feel guilty to know what/ was yours, and what was mine. we lived/ without consciousness. we were not careless/ though from beyond the window it may/ have seemed so. we did not have/ a mutual language by which to explain/ why. the small room and its white/ concrete walls unfolded/ in various blooms. single light./ multitudinous voices. our respective/ breathing revolving./ you, who was here first./ and I, who was here anyway”.

Poezia e, în sfârșit, o formă politică de intensificare a experienței de viață și, totodată, un bun instrument de raționalizare a acesteia. Deși am prins finala masculină, am pierdut din păcate toți banii pariați. Federer pierduse și el, iar Djokovic și Unibet câștigaseră tot ceea ce-mi părea mai de preț în acel moment. Despre experimentalism și încercările noastre de intelectualizare ale unor practici irațional-inexplicabile scrie și Livia Franchini. Ea descrie, dintr-o perspectivă asumat feministă, eșecul, luptele și speranțele tuturor de a reuși sau de a se transforma mereu în altcineva: „Adaptation is a smart device for natural selection and swans are real fucking annoying, suck ridiculous neck sometimes not aerodynamic, some beings are just made to be hurt by others / shove it / you scroll through the webpace of the marine biologist, his personal posts about large fish with osseous structure that easily tilts over, 5-hundred-owrd rants a hand down your pants, sometimes it is better to give yourself over at your supplest, he loves a girl the most when she’s easility broken, long white sleeves, Dave assesses your mannerisms in the pub thinks you’d make an excellent dancer through his red teeth, tell him i he comes back you could top and tail”.

Abia dimineața ajunsesem la hotel. Și mai obosit decât plecasem. Pentru că seara se încheiase, după nenumărate cafele și cocktailuri, cu un simpatic afterparty la Mango. Game, set, match. Dar aș fi reluat totul de la capăt. Așa că singura mea dezamăgire, dacă pot să spun așa, rămâne aceea că festivalul nu se prelungise cu cel puțin încă o zi. Și, de ce să nu recunosc, pariul greșit pe care-l făcusem. În orice caz, motive ar mai fi suficiente, dar cred că cele deja enumerate mă îndreptățesc să pun la bătaie un clișeu: acela că, dacă Z9 n-ar fi existat, el ar fi trebuit neapărat inventat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *