Franz Kafka, Vizuina. Proza postumă (5)

Vizuina

(…)

Şi totuşi, în libertate la drept vorbind nu sunt, chiar dacă nu mai trebuie să mă strecor prin ganguri, ci gonesc în pădurea deschisă. Îmi simt în trup puteri noi pentru care în vizuină nu e ca să zic aşa destul loc, nici chiar în piaţa cetăţii, chiar dacă ar fi de zece ori mai mare. Şi chiar şi hrana este afară mai bună, vânătoarea, e drept, mai anevoioasă, izbânda mai rară, însă prada se cuvine preţuită în toate privinţele; nu neg toate acestea şi ştiu cum să le primesc şi să mă bucur de ele, cel puţin la fel de bine ca oricare altul, dar probabil cu mult mai bine, căci eu nu vânez ca un vagabond, aşa ca să mă distrez sau din disperare, ci cu un scop bine ştiut şi cu deplină linişte şi cumpănire. Şi nici nu mă simt dăruit şi lăsat pradă vieţii acesteia de libertate, ci ştiu că timpul îmi e măsurat, că nu trebuie să stau aici să vânez la nesfârşit, ci că eu, într-un anume fel, atunci când am să vreau eu şi când am să obosesc sau am să mă plictisesc de viaţa asta de aici, am să fiu chemat de cineva la a cărui chemare nu mă voi putea împotrivi. Şi astfel pot să gust întru totul timpul pe care-l petrec aici, deşi nu mi-l pot petrece fără griji, sau mai bine-zis aş putea, însă nu o pot totuşi face. În prea mare măsură mă preocupă vizuina. Deşi m-am îndepărtat în goană de intrare, curând mă şi întorc. Îmi caut o ascunzătoare bună şi acolo stau şi pândesc – de data aceasta din afară – zile şi nopţi întregi. S-ar putea spune că e o nebunie, dar mie îmi face o plăcere nespusă şi mă linişteşte. Mi se pare atunci că n-aş sta în faţa casei mele, ci în faţa mea însumi, în timp ce dorm, şi aş avea norocul ca în acelaşi timp să dorm adânc şi să mă pot privi totodată din afară. Sunt într-un anumit fel dăruit cu posibilitatea nu numai de a vedea fantomele nopţii în neajutorarea şi în acea stare de credulitate a somnului, ci şi de a le face faţă cu întreaga putere a treziei, cu o liniştită capacitate de a judeca. Şi constat atunci în chipul cel mai minunat că lucrurile nu stau chiar atât de rău cu mine cum cred eu adesea şi cum probabil că voi crede iarăşi când voi coborî din nou în locuința mea. În privinţa asta şi chiar în altele, dar în această privinţă în mod deosebit, asemenea escapade şi excursii în afară îmi sunt într-adevăr indispensabile. Fireşte, eu mi-am ales cu toată grija un loc mai lăturalnic; circulaţia care se desfăşoară aici este totuşi foarte mare – dacă am sta să adunăm laolaltă toate observațiile din cursul unei săptămâni –, dar la fel este poate şi în toate regiunile locuibile; şi poate că este chiar mai bine să te expui astfel unei mai vii perindări care în virtutea dimensiunilor sale ia şi duce mai departe cu sine decât să fii abandonat în deplină singurătate primului şi celui mai abil intrus care caută cu meticulozitate câte o cale de a se strecura. Aici există mulţi duşmani şi încă şi mai mulţi dintre cei care sunt dispuşi să-i ajute pe duşmani, dar ei se mai luptă şi între ei şi se alungă astfel pe aici, prin faţa vizuinii. În toată vremea asta n-am văzut pe nimeni care să caute cu adevărat intrarea mea – din fericire şi pentru mine şi pentru cine s-ar fi întâmplat să o facă, pentru că, scos din minţi de frică pentru integritatea vizuinii mele m-aş fi aruncat asupra lui. Sigur, au fost şi făpturi în a căror apropiere n-am îndrăznit să rămân multă vreme şi din faţa cărora, chiar şi dacă îi bănuiam doar de departe, trebuia să fug, iar în ce priveşte atitudinea lor faţă de vizuina mea nici n-aş putea să mă pronunţ cu toată certitudinea; totuşi, ca să mă liniştesc, era suficient să mă întorc curând şi să nu mai dau peste pe nici una din ele, iar intrarea în vizuină să fie neatinsă. Au existat momente fericite în care chiar îmi spuneam că ostilitatea lumii faţă de mine a încetat poate sau s-a liniştit acum, sau că trăinicia şi inexpugnabilitatea vizuinii mă ridică deasupra acestei lupte pe viaţă şi pe moarte pe care a trebuit până în prezent să o duc. Vizuina mă apără mai bine poate decât m-aş fi gândit eu însumi vreodată sau decât îndrăznesc să-mi închipui când mă aflu înlăuntrul ei. Mergeam până într-acolo încât uneori simţeam dorinţa puerilă de a nu mă mai întoarce niciodată în vizuină, ci de a mă stabili aici, în apropierea intrării, de a-mi petrece viaţa în apropierea intrării, de a mi-o menţine astfel pentru totdeauna în faţa ochilor şi de a-mi găsi astfel fericirea gândindu-mă cât de sigur m-ar apăra vizuina, dacă aş fi înă untru. Dar există întotdeauna o trezire grabnică din asemenea vise copilăreşti. Căci ce fel de siguranţă e asta pe care să o constat de aici, din afară? Trebuie oare aşadar să judec primejdia în care mă aflu atunci când sunt în vizuină mai ales după experienţele pe care le trăiesc aici, în afara ei? Şi, în fond, duşmanii mei miros ei oare când eu nu sunt în vizuină? Căci o oarecare putinţă de a mă mirosi, de a mă urmări prin miros ei au fără îndoială, chiar dacă nu una deplină şi care să le asigure o totală certitudine în ce mă priveşte. Şi nu e, adesea, existenţa unei asemenea putinţe de a simţi, de a mirosi, tocmai condiţia existenţei primejdiei? Aşadar nu sunt decât jumătăţi de măsură, zecimi chiar, în încercările acestea ale mele despre care vorbesc eu aici, menite să mă liniştească, iar prin falsa liniştire pe care mi-o aduc să sporească în cea mai mare măsură primejdia. Nu, nu eu îmi observ, aşa cum îmi închipuiam, somnul, ci în mult mai mare măsură eu sunt cel care doarme în timp ce acela care vrea să mă piardă veghează. Poate că el este printre cei care se perindă neatent prin faţa intrării şi se asigură mereu, nu altfel decât o fac eu însumi, că poarta de intrare este încă neatinsă şi aşteaptă atacul lor, şi trec mai departe doar pentru că ştiu că stăpânul casei nu e înăuntru, sau pentru că poate chiar şi ştiu că el pândeşte cu toată nevinovăţia alături, în tufişuri. Şi atunci îmi părăsesc locul de observaţie şi dintr-odată mă simt sătul de viaţa în libertate, şi îmi spun că aici nu voi mai putea învăţa nimic niciodată, nici acum şi nici vreodată mai târziu. Şi am deodată chef să-mi iau adio de la toate cele de aici, să cobor în vizuină şi să nu mai ies niciodată, să las lucrurile să-şi urmeze cursul şi să nu le opresc prin observaţiile acestea complet inutile. Dar dacă m-am obişnuit să văd tot ce se întâmplă aici în jurul intrării, îmi este acum foarte chinuitor gândul că va trebui să străbat întreaga procedură a coborârii în vizuină cu toate oboselile şi complicaţiile ei şi să nu mai ştiu tot ce are să se mai întâmple aici în întreaga regiune aflată după chepengul care se va lăsa la loc îndată ce eu voi fi intrat. Încerc s-o fac mai ales în nopţile cu furtună, aruncând rapid înăuntru prada strânsă, iar asta mi se pare o reuşită, dar dacă într-adevăr am reuşit nu se va vedea decât când voi fi coborât eu însumi. Atunci se va arăta, dar nu mie, sau poate şi mie, dar atunci va fi prea târziu. Renunţ aşadar şi nu mai cobor. Îmi sap, la suficientă depărtare de adevărata intrare, fireşte, o groapă de încercare care nu este mai lungă decât mine, acoperită şi închisă de un strat de muşchi. Mă strecor în această groapă, o închid după mine, aştept acolo cu grijă, îmi calculez intervale mai scurte sau mai lungi după diferitele ceasuri ale zilei, arunc apoi muşchiul la o parte, ies la lumină şi îmi înregistrez observaţiile. Fac cele mai deosebite experienţe în bine şi în rău, dar o lege generală sau o metodă infailibilă de a coborî tot nu găsesc. Ca urmare deci, eu n-am coborât încă prin adevărata intrare şi sunt deznădăjduit la gândul că va trebui totuşi curând să o fac. Nu mai am mult până la hotărârea de a pleca undeva ca să-mi reiau vechea şi dezolanta mea viaţă, o viaţă fără nici un fel de certitudine, ce nu era decât o suită difuză de primejdii şi care din acest motiv nici nu mai permitea să se vadă cu precizie şi să fie temută primejdia unică, aşa cum mă tot învaţă mereu comparaţia dintre vizuina mea atât de sigură şi viaţa cealaltă. Fireşte, o asemenea hotărâre ar fi o adevărată nebunie, stârnită doar de viaţa prea îndelungată în libertatea asta fără nici un sens. Vizuina încă îmi aparţine, nu am făcut decât un singur pas şi iată-mă în siguranţă. Mă scutur de toate îndoielile şi alerg de-a dreptul, în plină lumină a zilei, spre uşă, ca s-o ridic acum fără nici o ezitare, s-o deschid, şi cu toate acestea nu pot s-o fac, alerg mai departe prin faţa ei şi mă arunc deliberat în vreun tufiş de spini, ca să mă pedepsesc, să mă pedepsesc pentru o vină pe care nici nu mi-o ştiu. Şi pe urmă, în orice caz, trebuie să-mi spun în cele din urmă că am totuşi dreptate, şi că-mi este cu adevărat cu neputinţă să cobor fară să renunţ făţiş cel puţin pentru o vreme la tot ce am mai scump, la toate cele din jur – de pe pământ, din copaci, din aer. Şi primejdia nici nu e doar închipuită, ci foarte reală. Nici nu trebuie să fie la drept vorbind vreun duşman căruia să-i trezesc pofta să mă urmărească, poate foarte bine să fie doar vreun mic nevinovat, o mică fiinţă oarecare mai năzuroasă, care să se ia după mine din curiozitate şi astfel, fără să ştie, să ajungă de-a dreptul conducătoarea lumii întregi împotriva mea şi poate chiar nici asta, în anumite privinţe poate asta este chiar cel mai rău lucru – poate că e chiar cineva de felul meu, un cunoscător şi unul care să ştie să preţuiască vizuinele, vreun frate de-al meu din pădure, vreun îndrăgostit de linişte şi pace, un leneş doar care să vrea să-şi găsească o locuinţă fără să-şi dea osteneala s-o construiască.

(…)

Vizuina.Proza postumă

Franz Kafka        

Traducere din germană și note de Mircea Ivănescu

Ediție îngrijită de Roxana Albu

Seria de autor Franz Kafka

© Humanitas Fiction 2019

„Mi‑am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. Din afară se vede doar o gaură mare, dar în realitate aceasta nu duce nicăieri: după numai câţiva paşi te loveşti de un zid de piatră dură, naturală. Nu vreau să mă laud că aş fi recurs intenționat la un asemenea vicleșug, a fost mai degrabă rămăşiţa multor încercări zadarnice de a construi vizuini, dar până la urmă mi s‑a părut avan­tajos să las ne­acoperită această groapă. Sigur, unele vicleşuguri sunt atât de subtile, că până la urmă se zădărnicesc singure, eu o ştiu mai bine decât oricine altcineva; este fireşte şi o îndrăzneală să atragi atenţia, printr‑o asemenea groapă, asupra posibilităţii că ar fi ceva care să merite să fie cercetat. Dar mă înţelege greşit cel care crede că aş fi fricos şi că numai din laşitate mi‑aş pregăti astfel vizuina. La vreo mie de paşi poate de această groapă se găseşte, acoperită cu un strat de muşchi care poate fi mişcat din loc, intrarea adevărată în vizuină şi ea este sigură şi apărată, atât cât poate fi fortificat ceva pe această lume.“

Vizuina

„Kafka a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile. Pentru mine, este primul din acest secol. Am fost la manifestările centenarului Joyce și, atunci când cineva l-a comparat cu Kafka, am spus că e o blasfemie. Și aceasta pentru că Joyce este important în cadrul limbii engleze și al infinitelor sale posibilități, dar este intraductibil. În schimb, Kafka scria într-o germană foarte simplă și transparentă. Neîndoios, pe el îl interesa opera, și nu faima. Oricum, Kafka, acest visător care n-a dorit ca visurile să-i fie cunoscute, face acum parte din visul universal care este memoria. Știm când s-a născut și când a murit, ce viață a avut, că este de origine evreiască și așa mai departe; toate acestea vor fi uitate, însă povestirile sale vor continua să existe.“

JORGE LUIS BORGES

„Tot ce a scris Kafka, indiferent dacă s-a publicat sau nu în timpul vieții sale, este la același nivel de teroare și iluminare, dincolo de posibilitățile minții omenești. Ca să-l poți înțelege, trebuie ca tu însuți să fii dispus să pără­sești o lume a confortului intelectual și moral pentru un sistem carstic de o infinită măreție. Nici un autor nu răsplătește sacrificiile cititorului ca Franz Kafka. El îți cere să părăsești tot ce este omenesc ca să te-ntorci din nou spre uman, la capătul unei aventuri totale, înveșmântat în veșmintele celui înviat din morți.“

MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Povestirile lui Kafka nu sunt tratate religioase, metafizice sau morale, ci texte poetice. […] Aceste poeme adesea atât de liniștitoare, adesea atât de exaltante, vor rămâne nu numai ca documente ale unei spiritualități rare, ca expresie a celor mai profunde între­bări și îndoieli ale epocii noastre, ci și în calitate de creații poetice, ca roade ale unei imaginații simbolice și ale unei expresivități lingvistice nu doar foarte cultivate, ci şi originale şi autentice. Chiar și acele teme ale operei sale care ar putea fi percepute ca bizare și deconcertante sau pur și simplu patologice, toate acele drumuri complet problematice și, în sens mai profund, îndoielnice ale imaginației sale singuratice dobândesc, prin forța expresivă și poe­tică a lui Kafka, magia frumosului, harul formei.

Opera uimitoare a poetului din Praga va trăi mai departe în martorii timpurilor noastre tulburi și suferinde, în frații mai tineri ai lui Kierkegaard și Nietzsche. El a avut un talent al căutării reflexive și al suferinței, a fost deschis tuturor problemelor timpului său, adesea în mod problematic deschis; în acelaşi timp, iubit al zeilor, a posedat în arta sa o cheie magică cu care ne-a descoperit nu doar rătăciri și tragice viziuni, ci şi frumusețe și alinare.“

HERMANN HESSE

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *