Franz Kafka, Vizuina. Proza postumă (4)

Muncitorimea fără posesiuni

Îndatoriri: să nu posezi sau să nu-ţi însuşeşti nici un fel de bani, nici un fel de lucruri preţioase. Este permis să posezi doar următoarele: veşmintele cele mai simple (care se stabilesc în amănunt), cele necesare pentru muncă, pe urmă cărţi, mijloace de trai pentru propria folosinţă. Toate celelalte aparţin săracilor.

Să-ţi câştigi existenţa numai prin muncă. Să nu te dai în lături de la nici un fel de muncă pentru care-ţi ajung forţele, fără a-ţi dăuna sănătăţii. Să-ţi alegi singur munca sau, dacă aceasta nu e posibil, să te supui dispoziţiilor consiliului pentru problemele muncii care este subordonat guvernului.

Să nu lucrezi pentru nici un fel de alt salariu decât cel care să-ţi asigure traiul (amănuntele de stabilit potrivit cu locurile res pective) pentru două zile.

Viaţa cât se poate de cumpănită. Să nu mănânci decât ceea ce e strict necesar; de exemplu, ca recompensă minimă pentru mun că, aceasta fiind într-un anume sens şi recompensa maximă. Pâine, apă, curmale. Mâncarea celor mai săraci, adăpostul celor mai săraci.

Să consideri relaţiile cu cel care-ţi asigură munca drept relaţii de încredere, să nu ceri niciodată medierea justiţiei.

Să duci până la capăt orice muncă odată preluată, în orice condiţii, poate cu excepţia cel mult a celor care dăunează grav sănătăţii.

Drepturi: timpul maxim de muncă – şase ore; pentru munca fizică – patru până la cinci.

În caz de boală sau ajuns la vârsta când nu mai eşti apt de muncă, admiterea în căminele de bătrâni ale statului, în spitale.

Viaţa în muncă drept o chestiune de conştiinţă şi o chestiune de credinţă în semenii tăi.

Posesiunile pe care le aduci cu tine să fie donate statului pentru construirea de spitale, aziluri.

Cel puţin provizoriu – excluderea celor independenţi prin mijloacele lor, a celor căsătoriţi şi a femeilor.

Consiliile şi arbitrajul (pentru chestiunile grave) – prin medierea guvernului.

Şi în unităţile capitaliste, (urmează două cuvinte ilizibile).

(Participarea ca) învăţător acolo unde poţi ajuta, în ţinuturile părăsite, în azilele de săraci.

Limita superioară – cinci sute de oameni.

Un an de probă.

Totul se articula acum în construcţie. Muncitori străini aduceau blocurile de marmură, cuvenite pentru construcţie şi pentru potrivit laolaltă. Dând ascultare mişcărilor calculate ale degetului său, pietrele se ridicau şi se îmbinau unele în altele. Nici o construcţie nu s-a ridicat vreodată atât de uşor ca acest templu sau mai bine zis acest templu s-a înălţat după adevărata artă a construcţiei templelor. Numai că pe fiecare piatră – din ce carieră proveneau oare? – erau scrijelite după cât se părea cu nişte unelte extrem de ascuţite nişte mâzgălituri stângace ca ale unor mâini copilăreşti şi fără minte sau mai degrabă ca nişte inscripţii ale unor munteni barbari, parcă pentru a face în necaz sau pentru a strica sau pentru a fi mai târziu cu totul distruse, săpate acum pentru o veşnicie care să dăinuie mult mai mult decât templul însuşi.

În amonte, ținând piept cursului întâmplător al apei. Mărăcinişuri sălbatice. Glasul iritat al învăţătorului. Murmurul copiilor. Soarele care-şi pierde roşeaţa, tot mai părăsit, înfiorându-te. Uşa sobei trântindu-se. Fierbe cafeaua. Aşezaţi cu coatele sprijinite pe masă, stăm şi aşteptăm. Nişte copăcei subţiri se înalţă pe o parte a drumului. Martie. Ce vrei mai mult? Ne înălţăm din şanţuri şi vrem să trecem şi prin lumea aceasta; nu avem un plan anume.

Vrei să pleci de la mine? E şi asta o hotărâre, la fel de bună ca oricare alta. Dar unde vrei să te duci? Unde este locul acela departe-de-mine? Pe Lună? Nici măcar acum nu e, şi de fapt nici nu ajungi tu atât de departe. Atunci de ce toate acestea? Nu vrei mai bine să te aşezi în colţ şi să stai acolo liniştit? N-ar fi oare asta mai bine? Acolo, la colţ, e cald şi întuneric? Nu mă asculţi? Pipăi după uşă. Da, dar unde e o uşă de fapt? După câte îmi amintesc, în încăperea asta nu e nici o uşă. Cine se gândea pe atunci, demult, când s-a construit aici casa asta, la nişte planuri atât de dornice să schimbe lumea cum sunt ale tale? De fapt, nu s-a pierdut nimic, un asemenea gând nu se pierde, îl vom discuta cu de-amănuntul stând în jurul mesei şi râsul în hohote îţi va fi răsplata.

Răsărea luna palidă, noi călăream prin pădure.

Poseidon s-a săturat de marea lui. Tridentul i-a scăpat din mână. Şedea tăcut pe coasta stâncoasă şi un pescăruş ameţit de prezenţa lui descria cercuri ezitante deasupra capului său.

Căruţa rostogolindu-se nestăpânită.

Ah, ce ne aşteaptă aici!

Patul şi culcuşul sub arbori,

Întunecime verde, frunziş uscat,

Soare puţin, adiere umedă.

Ah, ce ne aşteaptă aici!

 

Încotro ne-mpinge dorinţa?

Să-nfăptuim asta? Să o pierdem pe cealaltă?

Fără rost sorbim cenuşa

Şi-l înăbuşim pe tatăl nostru.

Încotro ne-mpinge dorinţa?

 

Încotro ne-mpinge dorinţa?

Ne-mpinge afară din casă.

Flautul chema ademenitor, pârâul cel proaspăt chema ademenitor.

 

Ce ţi se arăta răbdător

foşnea prin coroana copacului

şi stăpânul grădinii a grăit.

 

Eu caut în runele lui

să cercetez jocul acesta al schimbării,

cuvântul şi bubele…

 

Contele îşi lua masa de prânz, era o amiază liniştită, văratică. Se deschise uşa, dar de data asta nu pentru slujitor, ci pentru fratele Philotas. „Frate“, spuse contele şi se ridică în picioare, „te văd iarăşi, tu, cel pe care de atâta vreme nu l-am mai văzut nici în vis.“ Un geam al uşii de sticlă care ducea spre terasă se sparse în bucăţi, iar o pasăre roşie-cafenie ca un cocoş de munte, dar ceva mai mare şi cu ciocul lung, zbură în cameră. „Stai, îl prind acuma“, spuse fratele, îşi suflecă uşor cu o mână sutana şi cu cealaltă mână încercă să prindă pasărea. Tocmai atunci intră slujitorul cu un platou de fructe frumoase, din care pasărea, acum zburând liniştită în cercuri mici, începu să ciugulească lacomă.

Slujitorul ţinea parcă împietrit platoul şi privea, de altfel nu de-a dreptul surprins, fructele, pasărea şi călugărul care încerca mai departe s-o prindă. Se deschise şi cealaltă uşă şi intrară nişte săteni cu o petiţie; cereau să li se elibereze un drum prin pădure de care aveau nevoie ca să-şi lucreze mai bine pământurile. Însă veniseră într-un moment nepotrivit, căci contele era încă un copil de vârstă şcolară, stătea aşezat pe un taburet şi îşi făcea lecţiile. Bătrânul conte murise oricum, astfel că ar fi trebuit ca tânărul să administreze bunurile; dar nu aşa stăteau lucrurile; era o pauză în istorie şi delegaţia intrase, cum s-ar spune, în gol. Unde avea să meargă? Avea să se întoarcă? Avea să-şi dea seama la vreme cum stau lucrurile? Învăţătorul, care făcea şi el parte din ea, se desprinde din grup şi preia el lecţiile micului conte. Mătură cu un baston tot ce se afla pe masă, o răstoarnă cu tăblia în sus ca pe o tablă şi scrie pe ea cu cretă cifra unu.

Beam cu toţii, canapeaua devenise prea îngustă pentru noi, lim bile ceasului din perete se învârteau neîncetat. Servitorul aruncă o privire în cameră, noi îi făcurăm semn cu mâinile ridicate. El însă era fascinat de o arătare de pe sofaua de lângă fereastră. Un bătrân, într-o robă subţire, neagră, cu luciri mătăsoase, se ridică încet de acolo, degetele încă jucându-i-se pe speteze. „Tată!“ strigă fiul, „Emil!“ spuse bătrânul

Drumul spre oamenii din preajmă este pentru mine foarte lung.

Praga. Religiile se pierd – la fel ca oamenii.

Vizuina.Proza postumă

Franz Kafka        

Traducere din germană și note de Mircea Ivănescu

Ediție îngrijită de Roxana Albu

Seria de autor Franz Kafka

© Humanitas Fiction 2019

 

„Mi‑am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. Din afară se vede doar o gaură mare, dar în realitate aceasta nu duce nicăieri: după numai câţiva paşi te loveşti de un zid de piatră dură, naturală. Nu vreau să mă laud că aş fi recurs intenționat la un asemenea vicleșug, a fost mai degrabă rămăşiţa multor încercări zadarnice de a construi vizuini, dar până la urmă mi s‑a părut avan­tajos să las ne­acoperită această groapă. Sigur, unele vicleşuguri sunt atât de subtile, că până la urmă se zădărnicesc singure, eu o ştiu mai bine decât oricine altcineva; este fireşte şi o îndrăzneală să atragi atenţia, printr‑o asemenea groapă, asupra posibilităţii că ar fi ceva care să merite să fie cercetat. Dar mă înţelege greşit cel care crede că aş fi fricos şi că numai din laşitate mi‑aş pregăti astfel vizuina. La vreo mie de paşi poate de această groapă se găseşte, acoperită cu un strat de muşchi care poate fi mişcat din loc, intrarea adevărată în vizuină şi ea este sigură şi apărată, atât cât poate fi fortificat ceva pe această lume.“

Vizuina

„Kafka a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile. Pentru mine, este primul din acest secol. Am fost la manifestările centenarului Joyce și, atunci când cineva l-a comparat cu Kafka, am spus că e o blasfemie. Și aceasta pentru că Joyce este important în cadrul limbii engleze și al infinitelor sale posibilități, dar este intraductibil. În schimb, Kafka scria într-o germană foarte simplă și transparentă. Neîndoios, pe el îl interesa opera, și nu faima. Oricum, Kafka, acest visător care n-a dorit ca visurile să-i fie cunoscute, face acum parte din visul universal care este memoria. Știm când s-a născut și când a murit, ce viață a avut, că este de origine evreiască și așa mai departe; toate acestea vor fi uitate, însă povestirile sale vor continua să existe.“

JORGE LUIS BORGES

„Tot ce a scris Kafka, indiferent dacă s-a publicat sau nu în timpul vieții sale, este la același nivel de teroare și iluminare, dincolo de posibilitățile minții omenești. Ca să-l poți înțelege, trebuie ca tu însuți să fii dispus să pără­sești o lume a confortului intelectual și moral pentru un sistem carstic de o infinită măreție. Nici un autor nu răsplătește sacrificiile cititorului ca Franz Kafka. El îți cere să părăsești tot ce este omenesc ca să te-ntorci din nou spre uman, la capătul unei aventuri totale, înveșmântat în veșmintele celui înviat din morți.“

MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Povestirile lui Kafka nu sunt tratate religioase, metafizice sau morale, ci texte poetice. […] Aceste poeme adesea atât de liniștitoare, adesea atât de exaltante, vor rămâne nu numai ca documente ale unei spiritualități rare, ca expresie a celor mai profunde între­bări și îndoieli ale epocii noastre, ci și în calitate de creații poetice, ca roade ale unei imaginații simbolice și ale unei expresivități lingvistice nu doar foarte cultivate, ci şi originale şi autentice. Chiar și acele teme ale operei sale care ar putea fi percepute ca bizare și deconcertante sau pur și simplu patologice, toate acele drumuri complet problematice și, în sens mai profund, îndoielnice ale imaginației sale singuratice dobândesc, prin forța expresivă și poe­tică a lui Kafka, magia frumosului, harul formei.

Opera uimitoare a poetului din Praga va trăi mai departe în martorii timpurilor noastre tulburi și suferinde, în frații mai tineri ai lui Kierkegaard și Nietzsche. El a avut un talent al căutării reflexive și al suferinței, a fost deschis tuturor problemelor timpului său, adesea în mod problematic deschis; în acelaşi timp, iubit al zeilor, a posedat în arta sa o cheie magică cu care ne-a descoperit nu doar rătăciri și tragice viziuni, ci şi frumusețe și alinare.“

HERMANN HESSE

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *