Trandafirul deșertului

Obiceiurile ei puteau fi oricând comentate. Părerile sunt împărțite însă cu un singur lucru erau toți de acord. Femeia e extraterestră. Deși numele ei e unul oarecare, întreaga făptură emană o stare nemaipomenită, în preajma ei simți că te transformi. Îi plac salatele, nu e vegetariană, mănâncă doar carne de curcan, în zilele de marți o dată la două săptămâni și ascultă muzică rock psihedelic. Nu se droghează. Scrie articole incendiare împotriva drogurilor și abuzului de alcool în reviste dedicate adolescenților. O cheamă Carla. E frumoasă după canoanele vremurilor noastre, nu își arată vârsta, e invidiată de multe femei. Nu-i pasă. Are o proteză în loc de mâna dreaptă (un accident din copilărie) și când aleargă își aruncă picioarele într-un fel ciudat ca și cum ar sări peste obstacole. Părinții nu mai trăiesc. I-au lăsat ceva bani și o casă „tip” așa cum avea toată lumea prin cartierul lor . Carla e de câțiva ani profesoară de engleză la un colegiu. Într-un oraș nici prea mare nici prea mic, aflat la marginea unui câmp care din lipsa unui program agricol coerent s-a umplut de nisip și s-a transformat într-un deșert. Unul neobișnuit, situat între munți cu creste înzăpezite, păduri dese și ape bogat curgătoare. Deșertul stă înfipt ca un cuțit într-un pietroi, acceptabil precum o lebădă într-o vâltoare.

Absurdul e tema preferată a femeii.

Carla are un iubit. Un tip înalt, deloc extraterestru, s-ar putea spune că e un soi de Goliat modern, frumos, puternic, hotărât, necomplicat, sigur pe el, ușor rigid. Ea a hotărât într-o zi că el e iubitul, iar el s-a supus. Singurătatea nu e o variantă prea convenabilă și ar putea încerca să fie fericiți. Carla nu cunoștea dragostea adevărată (ce-o mai fi și aia?), nici el nu părea preocupat de aceste bazaconii hrănite de filmele americane. Ea ținea în geantă un caiet în care rescria finalurile de filme, de multe ori i se părea că se termină nedrept, în coadă de pește sau pur și simplu de neînțeles pentru oamenii normali. Într-o zi s-a hotărât să trimită caietul unei edituri în speranța că o să fie publicat. Va ieși un roman făcut doar din finaluri. Așa ceva nu s-a mai văzut. Editura întârzie cu răspunsul iar Carla își vede de ale ei, deșertul acaparează noi teritorii.

Într-o dimineață după ce a luat prima gură de cafea – bea cam o jumătate de litru până la ora 10, obicei de care nu se poate dezbăra de ani de zile – femeii i s-a părut că aceasta are un gust ciudat. A scuipat-o în chiuvetă și s-a întins spre dulăpiorul în care ținea o pungă cu zahăr și pachetul de cafea, o să-și facă alta. S-a uitat apoi către bărbatul ei care ședea la masă fără să schițeze vreo mișcare, niciun mușchi de pe față nu i se clintea. Nu-i păsa de gustul cafelei. Afară era înnorat și începuse să plouă. Femeia a zâmbit, casa ei era ca o umbrelă încăpătoare. Aerul devenea din ce în ce mai umed și îi dădea senzația că o înăbușă.

Avusese starea asta și cu un an în urmă când trecuse cu trenul prin abia lansatul Gotthard Base Tunnel din Elveția. Cei 57 de kilometri prin inima munților Alpi duraseră o eternitate, iar ideea că acolo în măruntaiele pământului temperatura depășește 40 de grade Celsius dacă nu ar fi sistemele de ventilație, o înnebunea. Și mai era și bolovanul de deasupra, muntele neclintit, muntele vrăjit, ținut la distanță de peretele fragil al galeriei. Oricâtă tehnologie s-ar fi pus la bătaie, oricâte calcule ar fi existat, niciun inginer nu și-a pus problema rezolvării presiunii psihice exercitate de măreața construcție. Se dorește ca pe viitor distanțele între orașe să fie parcurse în intervale de timp din ce în ce mai scurte. Femeia se gândise, ca să-și mai abată gândul de la tunel, că într-un viitor nu prea îndepărtat, oamenii vor ajunge la destinație înainte să plece. Nu e neapărat ceva rău, dacă pleci, spre exemplu, pentru înmormântarea unuia dintre părinți, s-ar putea să ajungi la timp și să-l mai prinzi în viață. Pentru un asemenea progres tehnologic sunt pro, a decis femeia în timp ce făcea diverse exerciții pentru eliberarea stresului. Dacă o să-și întârzie reacțiile (angoasă, senzație de sufocare, transpirație abundentă și rece, ritm cardiac crescut) produse de faptul că se află în adâncul pământului, o să aibă numai de câștigat. Ar fi vrut totuși un timp mai lung pentru ca toate aceste manifestări omenești să se producă, trenul de mare viteză îi răpea până și plăcerea fobiilor și spaimelor ei. Destinația era totul. Și-a amintit și de momentul în care s-a dat jos din tren. Ei bine, și acum încotro? a fost prima ei reacție.

Cafeaua mirosea ciudat, avea iz de mucegai. Poate că de la umezeala care nu mai dispărea din atmosferă sau de la proasta depozitare a sacilor cu boabe veniți pe vapor din țări îndepărtate.

Un deșert în ploaie. Nisipul se înmuiase și lăsa senzația că există și o mare sau un ocean în preajmă. Carla se ducea acolo cât putea de des, mai ales după cursuri, avea cu ea în geantă un prosop împăturit și căuta din priviri un loc bun de stat. Își întindea prosopul unde găsea un copac rătăcit sau mai degrabă ce rămăsese din el, câteva crengi contorsionate care își căutau drumul spre cer. Iubitul ei nu o însoțea niciodată, nici la mare nu mergea, nu suporta soarele arzător sau nisipul fierbinte. Cele mai multe ore din zi și le petrecea acasă pe canapea sau în pat. Uneori seara târziu, la lumina veiozei din dormitorul lor strâmt el semăna cu Ken, partenerul păpușii Barbie. Era rece în așternut și făcea câteva mișcări mecanice în semn de noapte bună, nu iniția niciodată partide de sex. Dormea neîntors până dimineața.

Carla a pus mâna cu proteza în poală și o privea, se simțea o femeie întreagă cu cele cinci degete vii de la mâna stângă și cu cele cinci din plastic de la dreapta. Mâna vie a trecut-o prin nisipul umed, l-a strecurat și l-a lăsat să cadă numărând secundele ca o clepsidră. Am ajuns de unde am plecat, se gândea ea. Știa o poveste cu un om de afaceri care ședea pe plajă aruncând relaxat pietricele în mare lăudându-i-se unui pescar sărac care era acolo și făcea același lucru, cum ajunsese el la un asemenea lux. Luxul de a fi relaxat. Pescarul îl privea, pleoapele i se încrețiseră, ochii lui zâmbeau. Omul de afaceri vorbea fără-ntrerupere: am început cu o barcă, zile și nopți grele, am angajat primii oameni, trei, apoi încă zece, am luat o barcă și mai mare, apoi după ceva ani, un vapor la mâna a doua, apoi unul nou, am bântuit mările și oceanele cu afaceri bănoase, am făcut compromisuri primejdioase, m-am îmbolnăvit de boli rare prin insule exotice, abia m-au salvat, prea mult stres, am renunțat la drumuri, prima soție m-a părăsit, pe a doua am părăsit-o eu, pe a treia nu am mai căutat-o, nu mai puteam s-o tăvălesc în așternut cum îmi place mie, copii am cinci, făcuți la timp, sau poate șapte, nu sunt sigur, am chelit prea devreme, de vaporul meu se ocupă un văr de-al meu, îmi plătește o pensie decentă, eu stau acum și mă relaxez aruncând în mare pietricele rotunde și lucioase. Pescarul l-a privit senin: Și eu fac același lucru.

Carla se gândea să grăbească finalul relației cu bărbatul de plastic. Sau poate că o să mai încerce ceva ca s-o salveze. Mintea unei femei e întortocheată, când spune da, nu e da mereu, uneori e nu. Ar fi vrut să-l simtă cald înăuntrul ei, să iasă de mână pe stradă, să-i simtă inima cum bate. În căușul palmei ei de plastic rămăseseră câteva fire de nisip. Nu-i păsa de beteșug. Oamenii oricum bârfesc, e una dintre cele mai mari plăceri ale lumii. Îi auzise pe vecinii ei că o numesc nebună pentru că locuiește cu un manechin de plastic, din acelea care stau în vitrinele magazinelor. Uneori îl pune în geam să se uite după ea când pleacă de acasă, îi ridică mâna în semn de rămas bun. Carla ar fi vrut să le răspundă, răutatea era prea de tot, nimeni nu știe exact ce înseamnă singurătatea până nu se lovește de ea, până nu o întâlnește la ceas de seară. Singurătatea, făptură fără umbră, acaparează și nu mai dă drumul, ca un camarad insistent. De singurătate nu scapi ușor, se agață de suflet și de trup veștejindu-le. Uneori aduce după sine moartea. Deci până la urmă să stau lângă un bărbat de plastic nu-i chiar așa de rău, se încuraja Carla. O să le-o dea de exemplu pe Rodica, nevasta vecinului din dreapta, care așteaptă momentul în care bărbatul ei pleacă la serviciu, să fugă la amant. Dacă minți, aparența se păstrează intactă? Ființa la fel?

Carla ar putea schimba destinele doar cu forța minții. Ar fi vrut să-l facă pe bietul pescar un om bogat, pe Rodica femeie de casă, pe colegul ei, profesorul de matematică să-l trimită în Africa de Sud acolo unde ar fi vrut să trăiască dintotdeauna.

Azi Carla și-a adus un prosop mare de plajă și l-a întins pe nisipul fierbinte. Era o zi de duminică în care oamenii erau la biserică, la piață, munceau prin curți ori pur și simplu leneveau. Carla și-a lua rămas bun de la bărbatul ei care a privit-o cu ochi reci și a rămas în geam cu mâna ridicată în semn de rămas bun, până ce ea s-a mistuit în zare. Și mult timp după.

Carla adusese o geantă de voiaj din care a scos o carte, o sticlă de apă, un creion și un sandviș. Soarele era acum sus pe cer și dogorea. Ce bizari sunt cei de la editură, se gândea ea, un semn măcar să fi dat. Așteptarea era năucitoare. Cartea o să apară într-un târziu, o să dau autografe și într-o seară, când voi termina lansarea, am să zăresc prin geamul gros al vitrinei un tip înalt cu o pălărie ca a lui Humphrey Bogart, cu gulerul lodenului ridicat, așteptând răbdător în ploaie. O să ies grăbindu-mă spre autobuz iar el mă va saluta dând ușor din cap, fără să ducă mâna la pălărie. Autobuzul de seară nu e plin, stau lângă un geam pe care șiroiește ploaia și privesc la omul care a rămas țintuit de trotuar. Fiecare crede că celuilalt viața i-a oferit mai multă fericire și va rămâne cu acest gând păgubos.

Lângă marginea prosopului Carla a observat o floare mică albastră cum se ițește dintr-un  ghem de frunze și cum își anunță splendoarea ca pe un mic triumf în aerul fierbinte. Deșertul a luat-o razna, în curând o să înghită tot orașul. Lucrurile nefăcute la timp nu se mai fac niciodată așa cum au fost gândite inițial. Tergiversarea e un discipol al fricii.

Carla și-a strâns prosopul rulându-l frumos, l-a îndesat în geantă, a băut ultimul strop de apă apoi și-a șters fruntea de sudoare. Să fii profesoară de engleză într-un colegiu nu-i puțin lucru. Dar nici mult. Carla și-a amintit că părinții o încurajau să facă o meserie pentru care să fie respectată. O făcuse. Dar nu simțea în niciun fel respectul despre care i se vorbise.

Până se întunecă mai e, s-a gândit Carla în timp ce mergea agale spre oraș. Inima îi bătea cu putere, în seara asta, chiar dacă e weekend, o să vină pachetul pe care-l comandase de pe internet.

În fața casei ei era parcată mașina curierului care stătea nervos sprijinit de capotă cu telefonul la ureche.

  • Nu am telefon mobil, s-a scuzat Carla dând ușor din umeri.
  • La mine pe foaie scrie un număr, uitați…., s-a răstit curierul dându-și șapca pe frunte și trecându-și mâna grăsuță peste broboanele de sudoare. E înfiorător de cald azi, nu știu ce se-ntâmplă…., a mai zis el.
  • Deșertul a mai înaintat puțin, de acolo vine căldura.
  • Ce deșert, doamnă? a făcut el ochii mari.
  • Cel de la marginea orașului.
  • Până la munți, cât vezi cu ochii, e un câmp cu porumb.
  • Așa crezi matale…de când n-ai mai fost acolo?
  • Eu n-am timp de așa ceva, a zis curierul nădușit.
  • În mijlocul deșertului crește un trandafir, unul singur, soi rar.
  • Și ce-mi pasă mie?
  • Chiar așa…

O nebună, și-a zi el în gând și s-a apucat să deschidă ușile grele ale camionetei și să tragă de pachet.

  • Dar ce ați comandat aici? și-a mai îmblânzit el vocea, era curios să afle ce e înăuntru.
  • O familie….

Probabil că bărbatul afundat în efort nu a auzit pentru că așa ceva era o ciudățenie. Carla a tras și ea de pachet până au reușit să-l pună pe o mică platformă cu roți. Într-un final l-au dus până în mijlocul sufrageriei. Curierul a ieșit grăbit pe ușă după ce a refuzat paharul cu apă pe care Carla i-l oferise.

Din pachet se auzea ceva. Carla s-a dus în dormitor de unde l-a adus pe bărbatul ei de plastic și l-a așezat pentru moment pe un fotoliu. Apoi s-a apucat să desfacă ambalajul, treabă care a durat vreo zece minute, hârtia era frumoasă, cu litere japoneze, cu desene mici ca-n stampele cu gheișe și samurai.

Carla și bărbatul manechin se afundaseră în canapea. În fața lor, stătea în picioare un băiețel din plastic, manechin robot, cu piele fină, sub care tresăreau mușchi activați electronic, cu mișcări simple, nu era varianta cea mai scumpă. Ochii îi erau blânzi și dinăuntru se auzea un zgomot ritmic și înfundat ca o bătaie de inimă.

desen de ALINA GHERASIM

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *