Dacă Regatul României nu ar fi devenit Republică Populară, destinul lui Pavel Chihaia s-ar fi împlinit sub semnul solar al creaţiei şi al angajării civice. La 1948,atunci când realismul socialist lichidează o întreagă direcţie intelectuală, Pavel Chihaia era, deja, unul dintre numele cheie ale generaţiei care sfidase regimul de cazarmă antonescian şi înfruntase comunizarea. Această generaţie a războiului, căreia Claudiu Komartin i-a dedicat o antologie memorabilă, recuperând vocile ei poetice, este lichidată de cei care nu pot imagina arta decât ca o un exerciţiu de propagandă abject.
Alături de Constant Tonegaru, de Dinu Pillat, de Barbu Cioculescu, de Iordan Chimet, de Teohar Mihadaş, Chihaia este unul dintre cei pentru care epoca de după 1948 înseamnă nu doar întreruperea unei cariere literare, ci şi intrarea în somnul de plumb al morţii civile. Dacă Petru Dumitriu urcă în Parnasul muzelor reperiste, Chihaia, cel care fusese romancier şi intelectual public, este condamnat la tăcere. “ Blocada” rămâne, alături de “ Ferestrele zidite “ ale lui Alexandru Vona, monumentul care evocă puterea şi vitalitatea unei literaturi care a nu a fost să fie.
Viaţa lui Pavel Chihaia în era comunistă implică trecerea de la emigraţia interioară la exil. În pântecele RPR, scriitorul este un mort viu, un figurant ce se urcă pe scene de teatru înfometat şi umilit, un martor ce asistă la tragedia exterminării lui Constant Tonegaru şi la declasarea şi întemniţarea prietenilor săi. Peste decenii, în libertatea Occidentului, Pavel Chihaia a evocat, în pagini dominate de patetism reţinut, acest timp al încercărilor şi al rezistenţei. Exilul interior al lui Chihaia este încadrat de disperare, dar şi de tenacitatea curajului. Strivit social. Chihaia îşi salvează demnitatea creatoare.
Din exilul interior, Pavel Chihaia trece în exilul propriu- zis. Medievistul eminent este, în anii de exil democratic, un reper de rectitudine etică. Textele şi intervenţiile sale publice sunt marcate de sensul datoriei. România demnităţii şi a tradiţiei europene se cere apărată.
Lui Pavel Chihaia destinul i-a dăruit privilegiul de a fi martorul sfârşitului comunismului. Dar România de după 1990 nu a recunoscut decât tardiv şi parţial locul la care era îndreptăţit în spaţiul literelor. Discreţia sa a contrastat cu demagogia altora.
Pavel Chihaia a rezistat şi a scris. Asemeni colegilor săi de generaţie, el nu este un înfrânt, ci un învingător în ordinea duratei istorice. Talentul său nu a fost pus în slujba tiraniei, iar paginile sale nu a au fost murdărite de atingerea tezismului comunist . Prin operă şi destin, Chihaia a dus mai departe linia luminoasă a tradiţiei de la care s-a revendicat. Efigia sa este nobilă şi memorabilă în acest secol al trădării şi al laşităţilor.
