I.D. Sîrbu şi secolul său

Destinul a fost necruţător cu I. D. Sîrbu. I-a dăruit închisoarea, exil interior, amărăciunea şi durerea: viaţa sa a fost un şir de încercări, marcat de această unică vocaţie a demnităţii şi a curajului intelectual. Dacă ar fi să căutăm calitatea prin care întreaga sa personalitate poate fi luminată, aceasta ar fi onoarea. I. D. Sîrbu a refuzat să trădeze, să denunţe, să abjure . Acolo unde complicii şi delatorii, călăii şi ticăloşii au triumfat, Sîrbu a rămas fidel unui crez donchişotesc al curajului şi al solidarităţii.

Sîrbu a fost unul dintre cele mai paradoxale naturi din istoria spiritului românesc în veacul XX. Prin ereditate şi obârşie, el ar fi putut fi un om al noului regim care se naşte la 1945: originea minerească şi angajamentul său de stânga constituiau un blazon ce îi conferea şansa accederii în parnasul reperist. Însă cerbicia sa a făcut ca toate acestea să nu mai conteze. Omul venit din Petrila a devenit duşman al poporului. Anchetat, bătut, umilit, acuzat de participare la infernale comploturi, el s- alăturat drumului tragic al generaţiei căreia îi aparţinea, ramurii cerchiste din trunchiul generaţiei războiului. Cât despre anii care au venit după detenţie, Craiova a fost, pentru Sîrbu, temniţa în care a fost zidit. Înconjurat de turnători, incapabil să atingă recunoaşterea la care era îndreptăţit, separat de prietenii săi, I. D. Sîrbu a murit înainte de a vedea sfârşitul comunismului. Cancerul care l-a devorat a dat naştere paginilor celor mai dureroase din întreaga sa literatură autobiografică. Boala sa este una cu agonia unei întregi naţiuni.

Din această materie a suferinţei şi onestităţii etice se iveşte literatura sa postumă. Asemeni lui Steinhardt, Sîrbu a ales să scrie cu gândul la un viitor pe care nu avut privilegiul să îl mai întâlnească. Pariul său a fost, în termenii Monicăi Lovinescu, unul est-etic. Moralist şi distopic, tonul textelor publicate postum este marcat de luciditatea îndurerată şi agonizantă a a celui care asistă la spectacolul macabru al prostiei întinse peste ţară ca o metastază. Formula la care apelează, în jurnal, în epistolar sau în roman, mizează pe forţa vizionară a privirii care pătrunde în corpul realităţii spre a aduce la lumină substanţa purulentă a abjecţiei morale şi a ticăloşiei . Ficţiunea lui Sîrbu este, ca şi arta unui Bulgakov, atentă la destinul celui care este captiv în timpul tiraniei, dar aspiră să scrie ca şi cum ar mai exista un viitor. “Adio, Europa” sau “ Lupul şi catedrala” sunt testamentul romancierului revelat abia după moarte. Distanţa dintre cutezanţa tragică şi grotescă a literaturii sale şi falsitatea propagandistică a romanului politic de consum al anilor ceauşişti este semnul libertăţii asumate, intransigent şi suicidar.

I. D. Sîrbu este, prin amploarea depoziţiei sale, una dintre vocile central şi est-europene esenţiale al secolului trecut. Polifonică şi rafinată, intensă şi insuportabilă prin luciditatea sa, opera postumă a lui Sîrbu îi reconfigurează poziţia din canon. Spre deosebire de pontifii literari cu care a fost contemporan, I. D. Sîrbu apare, la un secol de la naştere, neatins de zgura dezonoarei intelectuale. Curajul cu care a înfruntat secolul comunist a fost pe măsura geniului său. Literatura a învins, în cele din urmă, tirania.

Un comentariu

  1. Vasile Cornea says:

    Cel putin, pe blocul in care a trait la Craiova, s-a asezat o placa comemorativa. Pentru altii, in alte locuri, nici macar atat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *