Principiul Xanax

Ca jurnalist profilat de ani buni pe turism și economie, deci obișnuit mai degrabă cu relatările seci, precise și bine decupate tematic, n-ai fi zis că Liviu Iancu are talent de prozator. Vreau să spun că îndelung exersata profesie nu l-ar fi predispus la, nu că n-ar fi fost dotat pentru literatură. Dar iată, se adeverește încă o dată prejudecata că bogăția experienței de viață generează aproape de la sine poveste, dacă e cine s-o spună (sau s-o scrie). Mulțimea de călătorii, de scene și de oameni (cu varietatea inclusă), curiozitatea de observator sagace și impulsul redimensionării literare ulterioare au făcut ca acumulările din memorie să poată fi transformate, la un moment dat, în povești captivante. Așa s-a născut, probabil, Xanax (Editura Trei, București, 2019), un excelent roman de debut al unui autor deloc prezent înainte în topurile autohtone de ficțiune. Cu atât mai bine pentru el, vasăzică, fiindcă Xanax ar putea intra de departe.

Un șir considerabil de întâmplări hazlii (la unele se râde cu hohote), cu replici și finaluri surprinzătoare, o galerie admirabilă de portrete actuale și o tragi-comică perspectivă asupra lumii românești de după 1990, acestea sunt ingredientele romanului lui Liviu Iancu. Scrise cu uluitoare siguranță narativă, cu umor debordant și cu un remarcabil simț al dialogului, mulțimea poveștilor din roman se nasc firesc unele din altele, fără avertismente prea ostentative. Pare că ceea ce contează e tușeul bine dozat al întâmplării, desfășurarea ei surprinzătoare, poanta finală și deschiderea spre o alta afină, iar nu vreo sofisticare stilistică sau structurală. Ceea ce leagă toate întâmplările e prezența infatigabilă a personajului-narator (pur transmițător, martor sau participant), care umple decorul printr-o evoluție sinuoasă, inegală și destul de neglijentă cu  autoreflecția.

Originar dintr-un sat de lângă Găești, fiul profesorului de matematică din mica școală rurală trece prin colorate avataruri (redate cu verva povestitorului învederat − pitoreștile discoteci sătești, instantanee din liceu, întâmplări cu prieteni, cu protectori, cu iubite) și devine, în cele din urmă, student neîmplinit la București, la o facultate tehnică. Trecut printr-o adolescență picarescă și avidă de experiențe la limita convenționalului (pudibonderia nu e deloc calitatea protagonistului, dimpotrivă), presărată cu întâlniri toate calibrele, tânărul Liviu intră ca ziarist în lumea concernurilor media din capitală. Mișcându-se din datorie de serviciu prin lumea despre care trebuie să scrie, vocația sa de observator capătă un obiect clar. Mulțime de personaje politice și mondene cunoscute invadează scena, surprinse transparent (se cam vede de la o poștă despre cine e vorba) în ipostaze care mai de care mai insolite. Loialitatea prietenilor, violența alunecoasă a șefilor, surprizele primelor călătorii în străinătate, primele iubiri serioase, omniprezența alcoolului și a sexualității dezordonate, straturile underground ale lumii bucureștene, traiul laissez-faire, spoiala reală a așa-zișilor ”eroi ai zilei” și amoralismul tot mai acut al presei românești sunt tot atâtea puncte nodale ale unei confesiuni care, deși pare secondată de un râs gâlgâitor, evoluează înspre marea ruptură. Neașteptatul eveniment dramatic din final (o problemă de sănătate care era să-l coste viața) survine pentru protagonist ca o trezire, ca o marcă a maturizării depline, ca un diapazon pentru lejeritatea cu care a tratat tot ce i s-a întâmplat până la momentul crizei. Xanaxul, medicamentul luat împotriva fricii de zbor, capătă valențele unui calmant etic, devine, adică, dintr-un leac chimic, unul sufletesc, dintr-o pilulă de farmacie, un principiu intelectual: ”Mai iau încă Xanax în aeroport, dar mai mult de plăcere decât de teamă. Nu de zbor mă tem acum, deși frica de avion e mereu prezentă vag. Mă tem ca știrile pe care le dau să nu le facă rău mamelor altora. Mă tem că nu vorbesc destul de des cu mama, că nu o văd destul de des, că nu o ajut suficient de mult. Mi-e frică de femeile care se fardează în timp ce avioanele intră în blocuri mari și omoară oameni. Mă îngrozesc cei care vorbesc tot timpul doar despre ei și care dorm cu poza lor sub pernă. Mă sperie bătrânii care le cer copiilor să le spună Maestre, bărbații care se tem să afle adevărul și femeile care le spun mereu soților «Mai taci odată!». Mă îngrozesc profesor doctorii și oamenii de afaceri care scriu poezii. Mă sperie tortul în formă de bancnotă de 100 de dolari și tații bogați, fără curea la pantaloni”. O sintetizează și un personaj cu care eroul stă, la un moment dat, de vorbă, enunțându-i ”problema noastră, a tuturor”: ”că trecem nepăsători prin viață, de parc-am fi sedați cu Xanax”.

Vindecat de excese epuizante, de naivități perdante și de temeri inutile, tânărul erou din Xanax găsește paradoxal, odată cu suferințele fizice, fericirea. Ea cere și capacitatea de-a o vedea în momentele cele mai nebănuite, dar și tăria de a o înfrunta, atunci când toate în jur par că-i stau împotrivă. Oricum, nepăsarea nu trebuie prelungită dincolo de efectul Xanaxului, oricât de mult te-ai obișnuit cu ea.

Amestec de Bukowski, Miller și Kerouac (și cu umorul unui Ioan Groșan), masivul roman al lui Liviu Iancu are savoarea unei povești de viață în care veselia și tristețea explodează mozaicat cu aceeași forță. Cam ca-n realitate, aș adăuga, iar dacă intensitatea dezabuzării nu produce de cele mai multe ori efecte pozitive aievea, măcar în literatură să se-ntâmple. Deopotrivă Bildungsroman și album pretins autobiografic, Xanax chiar e un debut promițător.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *