Poemul săptămânii: Ștefan Aug. Doinaș

Ștefan Aug. Doinaș (1922-2002) s-a născut în Cherechiu, jud. Arad. Primul fiu al lui Augustin și al Floriței Popa, Ștefan semnează, după propria-i mărturisire, încă de la 14 ani, sub pseudonimul Ștefan Aug. Doinaș. Debutează în 1939 în „Jurnalul literar” condus de G. Călinescu, iar în anii următori va publica în cele mai importante reviste literare din epocă. După absolvirea Liceului „Moise Nicoară” din Arad, se înscrie în toamna anului 1941 la Medicină, plecând la Sibiu, unde se refugiase Universitatea clujeană după cedarea Transilvaniei de Nord, ca urmare a Dictatului de la Viena. În 1944 se transferă la Facultatea de Litere și Filosofie, unde îi are profesori pe Lucian Blaga și D.D. Roșca. Activează în cadrul Cercului Literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu, Nicolae Balotă ș.a. Grupare neoclasică și estetizantă, susținând în poezie „resurecția baladescului” (al cărei articol-program apare în „Revista Cercului Literar” la începutul lui mai 1945) de pe pozițiile unui modernism cu înalte aspirații metafizice, Cercul Literar de la Sibiu oferă o alternativă atât la tradiționalism, cât și la mișcarea neoavangardistă ilustrată la București de poeții albatrosiști (în primul rând Geo Dumitrescu) și de câțiva dintre cei mai buni autori care se formează în cercul kalendist al lui Vladimir Streinu (Tonegaru, Popovici, Lungu).

În 1947 câștigă premiul „Eugen Lovinescu” pentru volumul rămas în manuscris Manual de dragoste. În 1948 își încheie studiile și se întoarce ca profesor în satul natal. Predă limba română vreme de șapte ani, iar în 1955 renunță la învățământ și se mută la București. Trăiește din stilizări, iar în 1957 este arestat pentru „omisiune de denunț”, fiind închis vreme de un an.

Debutează în volum în 1964, cu volumul Cartea mareelor. Generația sa iese din nou la lumină și reușește să-și publice în sfârșit cărțile: Geo Dumitrescu revenise după șaptesprezece ani cu Aventuri lirice (1963), Ion Caraion va scoate după o pauză de nouăsprezece ani Eseu (1966), iar a doua carte a lui Constant Tonegaru, Steaua Venerii, rămasă în manuscris, iese prin grija lui Barbu Cioculescu în 1969, la aproape un sfert de secol de la Plantații. Începând cu această dată, Doinaș scoate până la căderea regimului comunist numeroase cărți de poezie (Omul cu compasul, 1966; Seminția lui Laocoon, 1967; Ipostaze, 1968; Papyrus, 1974; Alfabet poetic, 1978; Hesperia, 1979; Foamea de Unu, 1984) și critică și se impune ca un important traducător (Dante, Hölderlin, Goethe, Mallarmé, Rubén Darío, Gottfried Benn, Pierre Emmanuel etc.). Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei „Secolul XX” (al cărei redactor-șef va deveni în 1992), iar în 1988 publică masiva antologie de poezie universală Atlas de sunete fundamentale.

După 1990 intră în politică și este senator (1993-1996). Publică mai multe cărți de eseuri (Măștile adevărului poetic, 1992; Eseuri, 1996; Poeți români, 1999) și volumele de poezie Interiorul unui poem (1990), Născut în Utopia (1992, 1996), Lamentații (1993), Aventurile lui Proteu (1995) etc. Devine academician (1992) și primește în 1998 Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Omnia. Moare pe 25 mai 2002, la București.

Fii liniștit
lui I. Negoițescu

Fii liniștit: ceasornicul e-ntors.

Copii, de-a bușilea, al căror tors
fragil ascunde-o lâncedă cruzime,
stârniți de vechi chimvale și enzime,
se suie, zi de zi, pe triste scări
ornate în graffiti cu măscări,
julindu-se și limpezind tavane
de lilieci cu aripile vane,
până la pragul blând de unde-ajung
să-ncline-n ochii lor orașul ciung,
și unde ploaia clipelor lehuze
li se prelinge sfârâind pe buze
din zimții albi cu leneșe tincturi
ai unei nevizibile structuri
de roți și pârghii cânepii ce-și poartă
în cercuri iuți alcătuirea moartă,
și unde cu surâsul lor fudul
îndoapă zilnic searbădul pendul
cu glas de bronz și pipăit statornic.
Fii fără grijă: vaca e-n ceasornic.
Dar, mai întâi, vei auzi un fel
de zvon, parcă țânțarii anofel
încazarmați în turn, la primărie,
și-ar sfărâma elitra viermărie
într-o suavă râșniță de scrum.
Apoi, auzul tău, ieșit în drum
cu-ncheieturi de vânt scăzând în cuget,
va fi sorbit și sfâșiat de muget.

1971

din volumul antologic Alfabet poetic (1978)