După un debut cu proză, în 2008, Vlad Drăgoi a publicat trei volume de poezie, una de bună calitate, plasându-se onorabil între colegii postdouămiiști (ultima plachetă a fost sergio leone, în 2017). Cu Mica mea inimă de om singuratic (Polirom, Iași, 2019), tânărul autor se întoarce cu efect la proză. E vorba de un miniroman scris parcă dintr-o răsuflare, un ecorșeu narativ sfâșietor, în subtext, dar ale cărui interminabile fraze respiră, în aparență, aerul comun al întâmplărilor multe și nesemnificative.
Cruda și duioasa confesiune a protagonistului e trezită de un accident stupid la locul de muncă (o librărie într-un imens mall din Brașov) și de gesturile disperate de a scăpa de eventualele consecințe tragice. Comicul situației vine dintr-un fel de autoscopie dezarmantă: transformărea instantanee dintr-un tânăr vânzător de cărți, plezirist incurabil și sensibil până la patetism, într-un posibil ucigaș din prostie. Prins complet aiurea într-un context cu potențial criminal, naivul protagonist literalmente fuge cu mașina spre mare, fără să știe cât de consubstanțial îi e absurdul cotidian. Pe drum, bietul cățel de companie lovit fatal (și el) de ghinion îl va face să se întoarcă și să găsească schimbată situația de care fugise inițial. Deci chiar nu se-ntâmplase nimic? Nimeni nu observase tragedia și dispariția cam suspectă a făptașului? Nimeni nu scrisese în presă, nu postase pe facebook, nu anunțase autoritățile, nu se mirase, măcar? Nu fusese o fatală culpă? Presupusa victimă vasăzică trăiește?
Pierdut între imponderabile, anti-eroul lui Vlad Drăgoi folosește confesiunea ca pe-o variantă a eschivei morale (Eschiva se și numea un volum al său din 2015). Trecând consecvent de la una la alta, librarul devenit pasager looser de profesie povestește digresiv despre o grămadă de lucruri care, deși mixează incertitudinile, întârzie remușcările și le îngroapă temporar sub pretexte narative, n-au nicio legătură cu faptele centrale. El vorbește despre relațiile cu părinții, despre raporturile umane din staff-ul mall-ului (de reținut pitorescul grupului de țigani responsabili de curățenie), meniurile fast-food preferate, antipatiile sociale gratuite (trimite malițios sms-uri dușmănoase unor necunoscuți), prietenii de prin micile pub-uri urbane, achiziționarea unor obiecte, mai vechile flirturi nevinovate, tipologia unui anume pasager dintr-o călătorie cu microbuzul. Unele dintre amintiri nu fac decât să-i confirme credința în propriile calități de ”băiat bun”, simplu, curat și fericit cu puțin: ”vreau acum o cabină de toaletă retrasă și îndepărtată și cu un colț de perete care o acoperă pe jumătate, și dă-mi și un sul mare de hârtie igienică, și dacă-mi dai toate astea eu îți zic mulțumesc pentru că sunt un om fericit care are de toate și mă simt om bun, eu pentru mine, nu știu dacă și pentru alții, dar pentru mine da, mă înduioșez de mine până la lacrimi și zic ce om bun și minunat sînt și mă și mir la fenomenul ăsta care se manifestă cumva cu mine ieșind din propriul corp și observând în detaliu toată sumedenia asta de reacții drăguțe în fața unor treburi mărunte, care mă fac să mă iubesc cel mai mult, ca pe un copil mic și nevinovat care primește un cadou din senin doar pentru a i se sărbători și gusta puritatea”.
Narcisismul pueril și plângăcios al personajului merge mână-n mână și cu hedonismul grosier, și cu talentul de povestitor al măruntelor. Confesiunea curge cu volute pe măsura multitudinii de paranteze disparate care acoperă, obstinant, enigma accidentului din mall. Scena incursiunii nocturne în frigiderul familial e, în acest sens, relevantă. Încercarea de a intra pe furiș, mai întâi, apoi de-a ieși din apartament cu bagajul de vacanță fără a fi simțit de mama adormită se transformă într-o tensionată epopee a eschivei: personajul închide câinele zgomotos în cameră, se deplasează numai pe vârfuri, sparge neatent un castron cu maioneză și curăță precipitat gresia înainte de a pleca, totul la lumina mobilului dat dinainte pe silent.
Asimilabilă unui scurt road movie marca Tarantino (sau a fraților Coen, de ce nu?), confesiunea pesonajului din romanul lui Vlad Drăgoi poartă din plin amprenta unei imense glume cu final neașteptat. Dar, pentru un roman contemporan aproape ”existențialist”, gluma e chiar foarte potrivită.
