Reflecţie asupra gãurilor negre

În ultimele zile m-am gândit la Stephen Hawking, celebrul astrofizician care şi-a dedicat existenţa explorãrii „gãurilor negre“ din univers. Potrivit celor mai recente teorii, gãurile negre nu ar fi nişte fundãturi care, cu formidabila lor forţã de absorbţie, ar înghiţi materia stelarã din jur, ci locuri de trecere, deschideri spre lumi paralele. Şi mã întrebam cum a izbutit genialul savant sã facã asemenea presupuneri, fiind totuşi atât de departe în spaţiu şi timp de obiectul cercetãrilor sale. Iar rãspunsul a venit fulgerãtor, chemat de muzica pe care o ascultam în acel moment.

Oare nu dãm peste gãuri negre în propria noastrã viaţã? Nu ne dãm cu capul de pereţi, crezând cã dezastrul pierderilor ne-a împins definitiv într-o fundãturã din care pare cã nu mai putem ieşi vreodatã la luminã? Ne lovim amarnic de zid, nedesluşind cã acolo e de fapt uşa ce dã spre înãlţimea de unde totul se vede altfel. Ce gaurã mai neagrã decât rãstignirea lui Isus cunoaştem? Totuşi rãul lumii, Calvarul, distrugerea lui Dumnezeu s-au dovedit a fi numai etape din Procesul Mântuirii. Mormântul Domnului e locul de trecere spre Înviere.


(fragment din vol. Dincolo de aşteptare, Ed. Eikon, 2016)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *